Fierbe cazanul Satanei

Aşa caracteriza Nicolae Iorga, în glumă, atmosfera alegerilor parlamentare interbelice, dar formula pare potrivită şi pentru alegerile universitare. Odată la patru ani, comunitatea universitară, în rest destul de puţin vizibilă în spaţiul public, "iese din adormire" şi este cuprinsă de "febra" alegerilor. Urmând scenarii calchiate după alegerile politice, candidaţii se întrec în promisiuni, lansează proiecte şi îşi publică programele. Am citit câteva dintre acestea şi mărturisesc admiraţia pentru stilul ales în care au fost redactate şi apreciez intenţiile de a conecta universitatea românească cu lumea academică europeană, dar nu am aflat nimic despre ce intenţionează să facă viitorul decan sau rector pentru a opri declinul accelerat al universităţii. Poate ar fi fost mai util să se discute despre situaţia reală a învăţământului universitar, lipsa de motivare a studenţilor pentru studiu, situaţia precară a studiilor de doctorat şi a calităţii tezelor, slaba legătură a universităţii cu învăţământul preuniversitar sau adecvarea specializărilor universitare la cerinţele reale de pe piaţa muncii. Desigur, sunt obiective aparent modeste şi insignifiante faţă de marile proiecte de dezvoltare universitară în plan naţional şi european, dar, de fapt, sunt cele care fac deosebirea dintre o şcoală bună şi una care oferă doar diplome.

Apare totuşi o întrebare firească: de ce îşi doresc atât de mult universitarii să ajungă într-o funcţie de conducere când, din multe motive, ar trebui să se ferească? Funcţiile universitare nu aduc nici prestigiu profesional şi nici nu sunt surse de venit; dimpotrivă, înseamnă mult timp pierdut în activităţi administrative de rutină, ceea ce unui profesor dedicat nu pot decât să-i displacă şi, în timp, îi vor afecta performanţele profesionale. Lăsand la o parte segmentul relativ restrâns al universitarilor pentru care succesul în carieră se reduce la ocuparea unei funcţii şi din rândul cărora se recrutează categoria decanilor sau rectorilor de profesie, pentru rest explicaţia ar putea fi alta – şi nu este, desigur, doar tentaţia puterii sau vanitatea. Mulţi profesori, cu realizări ştiinţifice şi didatice notabile, apreciaţi în cercul lor academic, iar unii chiar cu reputaţie internaţională, se simt frustraţi de faptul de a nu fi recunoscuţi într-un grup social mai larg şi de aceea aspiră la una dintre puţinele valori şi fetişuri la care mediul social românesc de ieri şi de azi este sensibil: funcţia. In realitate, este şi una dintre manifestările alienării lumii academice în societatea românească. Pe de altă parte, este desigur benefic pentru comunitatea universitară ca funcţiile de conducere să fie ocupate de profesori de prestigiu şi cu un palmares ştiinţific important, de aceea consider că membrii de vază ai comunităţii nu trebuie să stea deoparte, chiar dacă, după cum încercam să argumentez mai înainte, pentru ele funcţiile nu adaugă nimic în plus la statutul lor profesional. Totuşi, acest proces începe să semene tot mai mult cu cel al alegerilor politice şi, ce este mai grav, depăşeşte de multe ori cadrul şi regulile comportamentului academic. Se ignoră faptul că alegerea într-o funcţie universitară nu este o luptă politică, care este în esenţă una pentru putere, ci doar o competiţie colegială pentru ocuparea unei funcţii temporare în conducerea unei facultăţi sau a universităţii. De aceea, practici precum denunţurile şi anonimele calomnioase la adresa unei candidat ar trebui repudiate de întreaga comunitate univesitară. Trebuie să spunem că şi înainte de anul 1989, când funcţiile de decan şi rector, trecute oarecum formal printr-un proces de alegeri, erau decise de Biroul 2 (Elena Ceauşescu), perioada de alegeri era inundată de denunţuri şi reclamaţii adresate Comitetului Central sau direct Securităţii. In asemenea scrisori, cele mai multe anonime, dar semnate de "un grup de tovarăşi" sau, după caz, "colectivul de cadre didactice al facultăţii X", potenţialii candidaţi erau învinuiţi de toate păcatele capitale care contau atunci în ochii autorităţilor: legături cu cetăţeni străini, origine socială sau etnică necorespunzătoare, intenţia de a rămane în străinătate ş.a.m.d. (Acum, când desconspirarea foştilor agenţi ai securităţii este la ordinea zilei de mai mulţi ani, ar trebui discutat poate şi despre nocivitatea acestor denunţuri care făceau poate mai mult rău decât colportările unui agent acoperit.)

In prezent, când comentariile şi scrisorile anonime trimise pe Net au luat locul reclamaţiilor de odinioară, tehnica delaţiunii s-a rafinat. Pentru a bloca alegerea unui coleg într-o anumită funcţie se trimite pe internet o scrisoare publică, semnată ca şi odinioară "un grup de cadre didactice", prin care potenţialul candidat este acuzat de un număr cât mai mare de păcate: incompetenţă, abuzuri şi, după caz, corupţie sau slabă pregătire profesională. Pentru "siguranţă", autorul anonimei îi încondeiază şi pe eventualii susţinători ai candidatului defăimat. Am primit recent prin e-mail o asemenea scrisoare anonimă, dar aparent provenită dintr-o facultate apreciată cândva pentru performanţele sale şi principiile academice pe care le promova. Era înfierat acolo cu mânie şi multă patimă actualul decan, un distins tânăr profesor, cu doctorat obţinut la Paris VI sub conducerea unui mare matematician contemporan. Mărturisesc că, din dezgust, nu am putut citi până la capăt acea însăilare de calomnii şi răutăţi, dar am fost neplăcut impresionat de faptul că ţinta delaţiunii erau şi doi dintre cei mai reputaţi profesori ai facultăţii. Autori de monografii în edituri internaţionale importante, cercetători de renume cu mii de citări în bazele internaţionale de date, membri ai board-urilor unor reviste importante din străinătate şi mentori ai mai multor generaţii de studenţi, erau puşi la stâlpul infamiei şi supuşi oprobiului public prin acuzaţii calomnioase. Oare acesta să fie spiritul şi libertatea academică de care suntem atât de mândri? De fapt, suntem în faţa unei manifestări care ar trebui ignorată cu dispreţ dacă nu ar disimula o acţiune perfidă de a crea un act colectiv de confuzie de valoare şi de a promova mediocritatea, lovind în elitele universitare.

De aceea, apelul meu pentru diriguitorii învăţământului universitar este acela de a apăra şi de a susţine membrii elitei universitare, adică partea creativă a corpului universitar care se legitimează prin performanţele sale profesionale. Desigur, unii dintre aceştia sunt dificili şi poate chiar aroganţi în raporturile cu colegii, dar fără ei şi rezultatele muncii lor nu vom deveni niciodată o universitate europeană.

In legătură directă cu cele relatate mai sus, îmi amintesc o scenă din departamentul de matematică al Universităţii Sapienza din Roma din toamna anului 1969, din perioada contestaţiilor studenţeşti, faimosul "autumno caldo". Profesorul Guido Stampacchia, specialist mondial în domeniul ecuaţiilor cu derivate parţiale şi cunoscut pentru vederile sale de stânga, este insultat grav, obscen chiar, pe un poster de la afişierul departamentului "semnat" anonim de un grup de studenţi al unei mişcări de extremă dreaptă. Profesorul l-a citit şi a scris pe el: "cultură fascistă" şi a semnat. Scena a făcut deliciul studenţilor şi docenţilor. 

Academicianul Viorel Barbu este preşedintele Secţiei de Ştiinţe Matematice din Academia Română