Fiinţă fără timp

Tot ce este numit reacţionează la numele primit, se însufleţeşte, simte că începe să facă parte dintr-o ordine a lucrurilor, că se bucură de atenţie, se simte chemat. Unul singur nu are nume, Creatorul, Supremul, Fiinţa care a fost, este, va fi şi face să fie totul. Singura sa istorie este cea a creaturilor sale, născute din Verbul Său, al Nenumitului care creează continuu, la infinit. La El nu se pune problema identităţii, Este-Cel-Care-Este. În schimb, problema se pune, uneori cu acuitate, la tot ce este creat. Vrem fiecare să fim cineva, distinct, o individualite şi să ne afirmăm ceea ce considerăm a fi identitatea noastră. Dacă cineva ne-ar spune că suntem parte din Cel – Care – Este, am avea probleme să acceptăm.

Toate acestea se întâmplă pentru că funcţionăm pe un ego hipertrofiat, care este, de fapt un fals, o iluzie, e adevărat că una foarte tenace, plină de dorinţe şi de lamentaţii. Dar Iisus Hristos a spus: „Eu şi Tatăl meu una suntem”. Asta înseamnă că facem parte din Fiinţă şi că aceea este adevărata noastră identitate. Cred că problema Eu-lui ţine de multiplicitate, de un nivel redus de conştiinţă. Cu cât conştiinţa creşte, cu atât înţelegem cine suntem cu adevărat. Iisus ne-a dăruit mai mult decât a pierdut Adam, ne-a făcut părtaşi la viaţa Spiritului. Adevărata mea identitate nu se naşte şi nu moare: mă identific cu ea şi sunt fericit în continuă adorare, pentru că nu sunt alcătuit din timp.

Vorbesc filosofii cu voluptate despre „condiţia umană”. Dl. Liiceanu susţine chiar că „Heideger este singurul gânditor care a avut îndrăzneala să încerce să deseneze harta definitivă a condiţiei umane” (în 18 cuvinte – cheie ale lui Martin Heidegger, Humanitas, Bucureşti). Îndrăzneţ Heidegger, dar îndrăzneţ şi compatriotul nostru, specialist notoriu în Heidegger. Am totuşi câteva probleme: întâi că îmi vine greu să cred că, din marea pleiadă de filosofi ai omenirii, filosoful german a fost chiar singurul cutezător căruia „i-a trecut prin cap să scrie un tratat despre om” (de-ar fi doar Condiţia umană a lui Malraux, dar sunt mulţi alţii). Apoi, mărturisesc faptul că eu nu ştiu la ce se referă sintagma respectivă, nu ştiu aşadar ce înseamnă „condiţia umană”, pare să se refere la Om, la miracolul Om, dar parţializându-l, vorbind despre el ca despre „singurul „lucru” din lume a cărui fiinţă este alcătuită din timp” (!!) – i-auzi! – despre „anatomia şi fiziologia existenţei umane”. Asta putea să facă mai bine probabil un medic legist. În fine, mă zgârie termenul „definitivă”, adică această hartă chiar nu a mai evoluat, sau cel puţin percepţiile despre dânsa?

Mi-e greu să fiu de acord cu astfel de afirmaţii definitive, care închid discuţia, ele sunt şi nefilosofice şi neştiinţifice. Cred că, fără a nega meritele filosofului german, puţină smerenie s-ar impune aici. Apoi cred că avem de a face cu o înţelegere greşită a fiinţei umane; ar fi un truism să spunem că Omul e mult mai mult decât componenta lui anatomică şi fiziologică, e mai mult chiar decât el însuşi, e parte a Nenumitului Creator, iar termenului de „fiinţă” recuperat de Heidegger de la greci şi preluat de aceştia de la hinduşi nu cred că îi lipseşte şi un astfel de înţeles spiritual. Sein-ul lui Heidegger este Sinele cel adevărat al Vedelor. Cred că se face aici o confuzie inconştientă între Fiinţă şi Fiinţare, deşi cred că se cunoaşte bine diferenţa. Ceea ce scapă mereu, din păcate, este componenta spirituală.

Condiţia umană e percepută aici într-o ipostază căzută şi trecătoare. Dacă citesc Sein und Zeit, care este într-adevăr una dintre marile opere ale filosofiei, eu înţeleg altceva, să fiu iertat. Parcă urmărit de o umbră, de o obsesie, ca un ateu încrâncenat pentru care nu există decât ceea ce crede el că există, ce poate fi tematizat şi turnat în concepte, dl. Liiceanu consideră capodopera heideggeriană drept „o investigaţie în caracterul misterios al banalului şi familiarului accesibil, şi nu în cel inaccesibil al unui exotic „dincolo” prezumat”. (…) Filosofia are din plin ce face „aici”, aşa cum ea nu are ce face într-un „dincolo” care îi oferă, ca unică şansă a manifestării propria noastră „aruncare” (op cit, p.137-138). Profesorul român a stabilit astfel şi graniţele filosofiei, lipsind-o de orice fior metafizic, de orice perspectivă transcendentală, de detaşarea, naturaleţea şi fecunditatea „liberei plutiri”, a liberei cugetări. Un singur lucru vreau să mai spun: acest „aici” atât de drag d-lui profesor nu poate exista fără „prezumatul” dincolo. Dacă ţine atât de mult, domnia sa poate să rămână aici, unde demonstrează că îi este locul.