Finanţarea culturii din bani publici

Finanţarea culturii din bani publici este o problemă în egală măsură politică şi morală. Ea ridică, din capul locului, întrebări privitoare la statutul şi rostul culturii în cadrul politicilor publice generale ale unei autorităţi administrative de rang local, regional sau naţional. Pe scurt, întrebarea este de ce ar trebui autorităţile să finanţeze cultura şi, mai ales, cu ce preţ se face această operaţiune dacă se întâmplă să fie condiţionată în vreun fel libertatea creatorului.

Formal, orice finanţator al culturii va afirma că nu se atinge de libertatea de expresie a creatorilor, bineînţeles. Practic însă vedem că nu există o finanţare în alb, per se, ci doar alocare de fonduri cu ţinte precise, fie ele obiective ale finanţatorului cuprinse în caietele de sarcini, fie, în cazul structurilor autoritare sau dictatoriale, comenzi clare cu scopul de a promova ideologia sau figura conducătorului. Nu ar trebui să uităm asta.

Aş reaminti, dincolo de istoria milenară a mecenatului, că finanţarea culturii din bani publici şi, pe cale de consecinţă, instituirea unui minister al culturii începe de la Mussolini, cu al său MinCulPop (Ministerio della Cultura Popolare), înfiinţat în 1935, cu misiunea de îndoctrinare şi propagandă prin intermediul culturii (în special prin cinematografie) care a fost reluată integral şi în România comunistă. Acest tip de structuri extreme, înregimentau pe faţă şi alocau finanţări discreţionare pe principiul utilităţii propagandistice pentru regim a produselor culturale respective, indiferent de valoarea intrinsecă a acestora (bunăoară, poetul proletcultist Mihai Beniuc era milionar graţie publicării unor texte inepte, la fel ca şi talentatul Marin Preda, cel care a scris "Delirul" la comandă de partid, încasând drepturi de autor de 880.000 de lei, în condiţiile în care salariul mediu era, în anii 70, de 1.700 lei).

Acest mecanism de finanţare, în care guvernul dădea bani celor care făceau servicii regimului a rămas încă profund înrădăcinat în mentalul colectiv. Şi astăzi există o exasperare a creatorilor, în special a celor cu simpatii stângiste, care revendică acest drept clamând că statul are obligaţia de a sprijini cultura, de a oferi stipendii artiştilor, de a întreţine instituţiile şi de a finanţa filmele.

Am amintit despre "excepţia culturală" invocată de Franţa în privinţa finanţării producţiilor cinematografice din bani publici, poziţie integral susţinută şi de tinerii regizori de succes din România. Este această poziţionare oare o rămăşiţă a vechiului statut al filmelor ca instrument de propagandă, care se cuvenea să fie plătite de la bugetul de stat sau reprezintă o perspectivă intervenţionistă în favoarea produselor culturale de avangardă, novatoare, care nu pot intra în categoria bunurilor culturale realizate cu investiţii private, pentru profit. Ca efect al articolului meu am primit o reacţie demnă de interes din partea unui tânăr blogger, domnul Ştefan Diaconu, care relua aceste chestiuni într-o postare interesantă (vezi http://cugetatordemeserie.wordpress.com/2013/07/14/exceptie-culturala-si-putere-nationala/) unde se întreba dacă nu cumva toate artele, nu numai cinematografia, ar trebui tratate ca o excepţie culturală ce trebuie finanţată din bani publici. E o întrebare care mă frământă şi pe mine, într-adevăr, şi căreia îi voi încerca un răspuns altă dată.

Dacă în privinţa subordonării ideologice lucrurile sunt clare astăzi şi e limpede (în ciuda necruţătorului război mediatic între băsescofobi şi băsescofili) că nu mai poate fi vorba de propagandă în producţiile artistice contemporane, sau, în orice caz, de propagandă dirijată direct, în ceea ce priveşte implicaţiile subiective ale finanţărilor lucrurile stau încă extrem de rău în România şi merită să mai revenim asupra acestui subiect.

Dacă ar fi să rămânem doar la situaţia cinematografiei post-comuniste, vom deschide un dosar exploziv al risipei iresponsabile a banului public pe criterii clientelare. Nu numai eternul profitor al sumelor colosale de la stat, recent transformat în cenuşă, campionul de nedetronat al propagandei şi al citatelor cinematografice fără ghilimele din ultimele patru decenii şi jumătate, dar şi emulii săi mai bătrâni sau mai tineri ne prezintă un tablou frisonant dacă introducem toate producţiile lor finanţate de la buget în grila simplă a raportului dintre preţ, calitate şi impact. Şi înainte de 1989 şi după, cinematografia a fost marea oportunitate de îmbogaţire şi izvorul nesecat de bani pentru cei care aveau binecuvântarea partidului de a se adăpa din el. O scurtă trecere în revistă a sumelor cheltuite de Centrul Naţional al Cinematografiei (înfiinţat, bineînţeles, în 1934) în ultimii douăzeci de ani (după 1989 s-a numit, până în 2001, Oficiul Naţional al Cinematografiei) este mai mult decât relevantă, mai ales dacă punem în ecuaţie şi faptul că niciuna dintre marile reuşite internaţionale ale tinerilor regizori, din ultimii ani, nu se datorează investiţiilor CNC. Iar pentru că banul public a fost utilizat în cultură, în ultimii douăzeci de ani, cu precădere pentru promovarea non-valorii şi a clientelei de partid, efectele reducerii consumului cultural al cetăţenilor şi al decăderii capacităţii lor de diseminare a valorilor sunt dramatice.

Astfel încât, în ciuda acordului de principiu al majorităţii că merită sprijinită cultura din bani publici şi că toate artele, nu numai filmul, ar trebui finanţate, dilemele noastre rămân, încă, netulburate, mai ales atunci când trebuie obţinut acordul comunităţii pentru a susţine finanţarea unui proiect de mare anvergură precum cel al candidaturii la titlul de capitală Europeană a Culturii.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi manager al Fundaţiei Iaşi Capitală Culturală Europeană