Geneza inginerului ca făuritor de proiecte (I)

Faptul că Politehnica ieşeană a evoluat şi a devenit în timp unul dintre cele mai importante centre de învăţământ şi cercetare din România se datorează, incontestabil, calităţii slujitorilor săi, care au reuşit să îmbine învăţământul aplicativ cu misiunea lui socială.

În spaţiul românesc, din motive istorice complexe, proiectul universitar nu a putut fi concretizat în primele două perioade de expansiune universitară – secolele al XII-lea, respectiv al XIV-lea -, cele care au permis Occidentului să ia un avans considerabil faţă de restul continentului. Chiar dacă iniţiativele nu au lipsit, acestea nu au reuşit să definească o serie istorică majoră, până în secolul al XIX-lea, secol în care în Occident era marcată cea de a treia expansiune universitară, cu efecte decisive asupra modernizării societăţii.

Proiectul cărturarului Gheorghe Asachi, de la Iaşi, avea să fie primul finalizat, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, din seria istorică a ctitoririi învăţământului superior tehnic de la noi. Era, acesta, primul proiect universitar realizat de români, cu români şi pentru emanciparea lor culturală.

Epoca modernă debuta, aşa cum era firesc, cu proiecte de emancipare culturală. Începutul îl făcuseră cărturarii din Şcoala Ardeleană, cu puţin timp înainte ca atât Moldova, cât şi Ţara Românească să se înscrie în noua serie istorică. Duhul naţional, ce avea să devină semnul distinctiv al noii epoci a debutat prin a-i inspira pe cărturari. De la ei, lumina trebuia să coboare în popor. Iar din perfectarea acestei alianţe matriciale pentru epoca modernă se putea spera în reîntoarcerea românilor în Europa. Europa era atunci la vârsta Iluminismului, care avea să joace un rol esenţial, atât în istoria culturii, cât şi în cea a organizării sociale.

Tot atunci se lansau primele proiecte paneuropene viabile. Filosofia Luminilor a dat Europei imboldul major pentru proiectul reconstrucţiei identităţii sale, în acord cu modernitatea. A fi european însemna să crezi în diversitatea nonconflictuală a culturilor şi naţiunilor continentului, adică să descoperi şi să pui în valoare matricea culturală şi spirituală unitară, raţională şi creştină a Europei. Iar a regândi istoria în raport cu valorile Iluminismului a avut semnificaţia relansării acesteia. Epoca redescoperea virtuţile specificităţii, în diversitatea europeană.

Modernizarea, ca proces istoric, nu era posibilă în afara unei noi atitudini mentale faţă de timp. Cunoaşterea adevărului, perfecţionarea mijloacelor de investigare ale realităţii şi, nu în ultimul rând, asumarea necesităţii schimbării, atât în plan comunitar, cât şi în cel individual, reprezentau dominantele mentale ale omului modern.

Universitatea modernă s-a edificat în acest context cultural, ca reflex al nevoii de a pune în acord învăţământul superior cu realităţile noii epoci. Nu întâmplător, spiritul pragmatic a prevalat asupra celui speculativ. Astfel, primul proiect universitar modern, inspirat din imperative naţionale şi sociale, priveşte învăţământul ingineresc şi aparţine cărturarului ieşean Gheorghe Asachi. Spirit european, dar şi naţional, fără contradicţie, cel puţin la vârsta maturităţii sale, dacă nu şi la cea a senectuţii, atunci când avea să se despartă de generaţia unioniştilor, Gheorghe Asachi deschide seria constructorilor de proiecte în Moldova. În liniile de forţă ale personalităţii sale putem lesne identifica trăsături specifice ale celebrului uomo universalerenascentist. Prin el, ca şi prin alţi ctitori emblematici pentru epoca în discuţie, cultura română ardea etapele. Modernizarea s-a realizat printr-un efort uriaş, mesianic, de recuperare culturală şi instituţională, de voinţă şi cunoaştere. Inginer şi om de cultură, ctitor de şcoli şi gazete, promotor al cercetării istorice fundamentate pe documente, arhivist, arhitect, poet şi publicist, Gh. Asachi îmbină în aceeaşi personalitate câteva etape din evoluţia culturală şi instituţională europeană.

Şcoala de inginerie creată de Asachi la Iaşi probează caracterul pragmatic al personajului. El este un om al timpului său, care-şi asumă prefacerile economico-sociale, culturale şi naţionale ale timpului. Sau, ca să citam un reputat specialist în istoria universităţilor, A. Flexner, personajul este „an expression of the age”.

O şcoală pentru ştiinţe (epistimuri), ca expresie a comenzii sociale, întemeiază Gh. Asachi la Iaşi, în anul 1813, în deplin acord cu idealul universitar european din epocă. Înainte de a fi o temă de mândrie naţională, şcoala de ingineri a lui Gh. Asachi era o necesitate naţională. A fost mult? A fost puţin? Dacă îl raportăm la alte şcoli inginereşti celebre, efortul lui Asachi pare modest. Mijloacele, de asemenea. Dar dacă încadrăm ideea în spaţiul întârziat al Europei orientale, suntem datori să recunoaştem fertilitatea inovaţiei. Seria modernizării culturale în Moldova a început, aşadar, cu dreptul: de la crearea instituţiilor la schimbarea realităţii.

Cultura română şi-a stabilit programul de emancipare într-o epocă de tranziţie, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. Specific pentru această etapă este existenţa spaţiilor sociale aglutinate, care generează, la rândul lor, personalităţi aglutinate. Acest tip de personalitate exprimă „o fiinţă îndoită, întreită sau încincită”.

Proiectul cultural românesc a avut ca prioritate sincronizarea cu Europa. Rezultatul acestui efort a fost crearea unei culturi eroice şi mesianice. Câţiva oameni trebuiau să facă totul şi repede, „cu o voinţă înspăimântătoare de creaţie”, cum remarca Mircea Eliade. Gestul spiritual dominant al românilor în secolul al XIX-lea este „un gest al Renaşterii: creaţii pe mari modele, planuri gigantice, conştiinţa demnităţii umane, mesianism românesc. Totul trebuia creat oarecum de la început. Iar voinţa mesianică de a recupera timpul pierdut aminteşte de Renaştere. Câteva generaţii au conlucrat la această mişcare, începând prin a formula şi a transmite mesajul unor grupuri sociale bine determinate şi încheind prin crearea statului naţional.