Goldberg Show: Pe muchia dintre farsă şi inefabil

Mihai Măniuţiu este unul dintre cei mai actuali creatori de spectacol din teatrul românesc; pe cât de spectaculos în montări, pe atât de profund conceptual. De această dată, cu Goldberg Show, şi-a găsit un partener pe măsură: George Tabori. Spectacolul este viu, alert, cursiv, dens, atent lucrat în ceea ce priveşte conlucrarea dintre regizoral, scenografic şi coregrafic, tehnic ireproşabil.

Ca o repetiţie de teatru în teatru, Variaţiunile Goldberg (1991) reiterează, mai întâi ca farsă şi apoi efectiv, momente semnificative din Vechiul şi Noul Testament (crearea lumii, scena Paradisului, Cain şi Abel, dansul în jurul Viţelului de Aur, Moise şi Aaron, răstignirea), cu inserţii metateatrale (pauzele dintre scenele repetate, polemici regizor-asistent, regizor-actori, conflicte amoroase între regizor şi actriţa din rolul Evei). Adaptarea preia şi face mai evidentă latura metateatrală (scenografa, regizorul tehnic etc.).

Tabori inversează metafora shakespeariană a lumii ca teatru, explicând teatrul prin viaţă, dragoste sau moarte. În acest sens, o serie de replici rămân memorabile, chiar dacă registrul metateatral este, de cele mai multe ori, unul parodic: ”în iubire, ca şi-n teatru, nimic nu e ca prima oară”, ”celibatul e bun pentru Biserică şi e bun şi pentru teatru”, ”teatrul e unica alternativă la morgă” etc. Însă unele afirmaţii sunt serioase, lăsând loc de meditaţie şi controversă: ”omul e teatrul, nu tehnica”, ”Oare teatrul trebuie să placă?”, ”Iubiţi teatrul?”.

Prin urmare, disputa de fond dintre regizorul Mr Jay (Călin Chirilă) şi Goldberg, asistentul său (Marcel Iureş), o reprezintă teatrul. Pentru regizor, ”teatrul este mort”, acesta căutând o modalitate radicală de a şoca printr-un ”teatru al cruzimii” (cum ar fi, o crucificare pe viu a evreului Goldberg, supravieţuitor al Holocaustului, într-un teatru din Ierusalim), în timp ce pentru secondantul său teatrul este sacru, purificator, mântuitor. Asistentul regizorului crede în teatru şi în miracol, în timp ce regizorul – nu.

Comutând registrul, din nou dinspre teatru înspre lume, Mihai Măniuţiu vine cu o ipoteză regizorală explozivă, în cheie parodică: şi dacă lumea nu se mai află în stăpânirea lui Dumnezeu? Dacă regizorul lumii nu e Dumnezeu, ci Lucifer? Iar creatorul (autorul) acesteia e ”mort”? Ipoteza este susţinută de jocul actoricesc exemplar al lui Călin Chirilă, voit ridicol atunci când îşi arogă atotputernicia divină, alteori contemplativ, scăpărător, subtil şi cu alunecări spre grotesc, atunci când ia forma diabolicului; el excelează prin trecerile bruşte între cele trei ipostaze, regizorul autoritar, cinic, dar plin de slăbiciuni, Dumnezeu şi Lucifer.

La această ipoteză se adaugă alte idei ce întregesc conceptul regizoral: lumina şi umbra (bine şi răul) nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede, valorile contemporanilor noştri îi plasează într-un con de umbră, nivelul spiritual al omenirii a scăzut îngrijorător de mult. Ideea că lumina şi umbra se completează survine din discuţiile între regizor, asistent, actori – virtuţi cardinale (îndurarea, iubirea aproapelui, toleranţa) sunt ”inventate” din defecte umane. Principiile creştinismului sunt redescoperite prin luare-n derâdere; umorul, ironia, cinismul ascund o căutare şi o luptă (scena Moise-Aaron). În ipostazele lor de bază, Mr Jay şi Goldberg simbolizează lumina divină şi umbra acesteia, deşi interpretările actorilor exprimă exact opusul: teatralitate vizibilă, compoziţii dinamice (C.C.) versus teatralitate discretă (M.I.). Marcel Iureş explodează de deznădejde în interpretarea deosebită a monologului lui Iona, asistat în delirul prevestitor al dezastrului de Madam Mop (Tatiana Ionesi), maternă, alinătoare – trimitere mutatis mutandis la Maria. Chiar dacă sacralitatea şi diabolicul îmbracă alte forme în secolul nostru, nu rămân nereperabile.

În acelaşi timp, credinţa în salvare rămâne unica alternativă viabilă. În viziunea lui Mihai Măniuţiu, centrul de greutate al spectacolului îl reprezintă scena crucificării (susţinută excelent muzical şi printr-o anumită austeritate reverenţioasă a imaginii din final, pierdute într-o lumină caldă, misterioasă), când trăirea live a tainei euharistice devine posibilă prin teatru. Reprezentarea, mimesisul fac loc teofaniei. Ca atunci când asculţi Bach. Funcţia teatrului devine una aproape ritualică, iar spectatorul ajunge contemporan cu patimile lui Iisus („Teatrul este arta imposibilului”).

Parodia şi seriozitatea, comicul grotesc şi gravitatea reuşesc astfel să se armonizeze admirabil într-o montare ancorată în mitologic, echivocă (Tereza/ Livia Iorga o interpretează pe Eva prin Lilith, având în vedere dansul la bară sau cel orgiastic din scena Paradisului), dar şi în acord cu tendinţele actuale ale teatrului (muzică live, coregrafie, proiecţie). Conceptul regizoral îmbracă modalitatea spectaculară a teatrului contemporan. Nu cred să lipsească vreunul dintre ingredientele unui spectacol actual: fluent, fără blackout; scenele sunt legate prin momente de coregrafie ce dublează excelent parodia scenariului (cei 16 tineri susţin intens, concentrat, expresiv, unitar dansurile, mişcaţi parcă de o forţă exterioară) şi prin întreruperile regizorului tehnic, jucat cu ghiduşie de Horia Veriveş, ori ale scenografei, interpretate ironic, sobru de Doina Deleanu (vocea istoriei obiective); decor minimalist, accent pe lumini (un întreg arsenal de reflectoare şi spoturi în mişcare funcţionează impecabil, separând lumina de umbră, dar menţinându-le totodată împreună prin efecte fumigene şi aerul tulbure prins în intervalul fasciculului luminos; muzică originală într-un mixaj estetic abil, dinspre bufonerie (rock), înspre grotesc (prelucrări de muzică evreiască) şi culminând cu inefabilul din scena răstignirii (prelucrare de muzică sacră); muzică vocală live (Cosmin Maxim este în mare vervă, simulând un rock star).

Soluţiile sunt amuzante şi ingenioase (o bară de striptease pe un piedestal roşu în faţa pomului cunoaşterii, un schelet din carton coborât în completarea cortinei pentru proiecţie, negru pe alb, cu merele punctate prin spoturi roşii; Golgota e un morman de recuzită de scenă – reflectoare nefuncţionale, pe fundalul unui eşafodaj metalic aparent sudat în timp real şi întrezărind culisele). Acestea formează un tot armonios cu jocul actoricesc teatral, actorii asumându-şi registrul parodic care domină cea mai mare parte a spectacolului (dintre cei rămaşi nemenţionaţi, în cele mai interesante dintre rolurile jucate – Ionuţ Cornilă, ilar în costumul şarpelui, Doru Aftanasiu, grotesc în Adam, Radu Ghilaş, bizar în balerina cu epoleţi). Chiar când nu sunt scânteietoare, elaborate (în acord cu explozia muzicală, coregrafică şi de lumini), ci simple halate albe de baie sau veşminte lejere negre, costumele, actualizate, sunt adaptate fiecărei scene şi esteticii spectacolului (parodic, grotesc, absurd, dar şi contemplativ, inefabil). 

(Goldberg Show. Facerea lumii şi alte întâmplări, după Variaţiunile Goldberg de George Tabori, traducere: Alexandru Al. Şahighian, adaptare: Anca Măniuţiu, regie: Mihai Măniuţiu, decor: Adrian Damian, coregrafie: Andrea Gavriliu, light design: Lucian Moga, Cristian Şimon, muzică originală: Mihai Dobre, asistent coregrafie: Oana Sandu, costume: Cristina Milea, distribuţia: Marcel Iureş/ Goldberg, Asistentul regizorului, Călin Chirilă/ Mr Jay, Regizorul, Tatiana Ionesi/ Madam Mop, femeie de serviciu, Livia Iorga/ Tereza Tormentina, superstar, Doina Deleanu/ Ernestina van Veen, scenografa, Cosmin Maxim/ Viţelul de Aur, Doru Aftanasiu/ Raema, Ionuţ Cornilă/ Maş, Radu Ghilaş/ Iafet, Horia Veriveş/ regizorul tehnic şi dansatorii/ Hell’s Angels, avanpremiera: 10 iulie 2016, Sala Mare, TNI)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)