Gramatica şi politica

Dintre cei prinşi cu mâţa-n sac, unii au pus păcatele exprimării pe seama subalternilor, iar alţii au bagatelizat chestiunea ori au tăcut mâlc. Astfel de reacţii ne îndeamnă să presupunem că a greşi e omeneşte, opinie pe care o împărtăşim fără rezerve, ca orice bun creştin. Totodată, suntem invitaţi să deducem că poticnirea în exprimare e un fleac în comparaţie cu alte griji care atârnă pe umerii oamenilor de partid şi de stat. Pe această lume sunt lucruri mai importante decât grija de a vorbi corect, corect? Şi-apoi, ce atâta tevatură? Nu contează în ce podoabe îmbraci ceea ce ai de spus, din moment ce miezul mesajului e important. E sătulă lumea de fandosiţi care vorbesc pompos şi indescifrabil, de parcă adorm cu dicţionarul explicativ sub pernă. Nu contează că forma e cum e, atâta vreme cât esenţialul e corect şi bun. A trecut epoca frazelor lustruite şi goale, a venit vremea să ne exprimăm aşa cum simţim: natural, simplu, fără acrobaţii. Ideea contează.

E atât de răspândită această prejudecată încât nu are rost să o combatem. Mai simplu e să pornim de la trei exemple.

1. Un tip se duce la doctor să-şi facă analizele. După ce îi recomandă un set complex de investigaţii şi de explorări funcţionale, medicul îl cheamă pe pacient şi îi spune: "Aveţi un cancer superb, pe care doar moartea îl poate vindeca! Cred că vă veţi vindeca repede. Felicitări!".

2. Un om aşteaptă cu sufletul la gură veşti despre intervenţia chirurgicală suferită de o persoană mai dragă decât lumina ochilor. La un moment dat, apare un chirurg care, cu mină profesionistă, transmite fără ocolişuri: "Operaţia a reuşit, pacientul a murit!".

3. Cum ar fi ca, la şedinţa cu părinţii, dirigintele să înfăţişeze performanţele şcolare şi conduita unui elev în felul următor: "Cu bucurie vă înştiinţez că fiul/ fiica dumneavoastră este o lichea fără pereche, o secătură de mare viitor!"?

Nu ne-am încurcat cu vorbele, ideea contează. În fiecare dintre situaţiile de comunicare ipotetice de mai sus, cu toate că gramatica e la locul ei, evidenta lipsă de consideraţie faţă de interlocutor determină eşecul comunicării. Traiul între oameni ne călăuzeşte să deprindem şi să întrebuinţăm modele de exprimare calibrate pe potriva situaţiilor în care ne aflăm la un moment dat. De aceea, atunci când ne ducem la doctor îi vorbim, de regulă, despre suferinţele noastre, nu despre interacţiunile forţelor gravitaţionale care asigura existenţa inelelor planetei Saturn şi tot de aceea, atunci când urmărim emisiuni de cancan, ne aşteptăm să ni se împuie minţile cu picanterii, în loc să ne fie livrată o lecţie de mecanică cuantică. Cine crede că, în vorbire, doar ideea primează se înşală tot atât de amarnic ca şi cel ce crede că doar forma contează.

Ca toţi oamenii de pe această lume, politicianul poartă cu sine, în fiece clipă, o armă extrem de bine perfecţionată de-a lungul timpului, iar această armă este formată din bagajul de idei de care cineva se slujeşte pentru a-şi explica şi legitima existenţa. Arma e pusă în funcţiune prin limbaj, adică prin abilitatea de a comunica, iar forţa de coalizare a unei vorbe potrivite rostite la momentul potrivit este evidentă în momentele de cumpănă ale unei confruntări, de orice natură ar fi aceasta. Pe scurt, dacă un individ reuşeşte să-şi îmbrace ideile într-o haină potrivită de limbaj, respectivul individ va căpăta în chip mai eficient acces la credinţele şi trăirile altor oameni. Această formulă aparent simplă de supravieţuire a asigurat succesul evolutiv al speciei umane. Cu alte cuvinte, gramatica, a se înţelege recursul la limbaj, şi politica, a se înţelege organizarea societăţilor omeneşti, sunt solidare încă din zorii umanităţii.

Politicianului nu îi este, totuşi, permis să spună orice, oricum şi oricând. În tandem cu miezul mesajului transmis, forma îl obligă să se poarte, verbal vorbind, în acord cu un ritual comunicativ deprins şi perfecţionat prin repetiţie. În politică, mai mult decât în alte zone de comunicare umană, limbajul, ideile şi faptele întreţin o complicitate problematică. Iată, de exemplu, ce nu vom auzi de la un politician român atunci când ne solicită votul, deşi timpurile ne-au oferit suficiente evidenţe pentru a ne imagina că scenariul descris în vorbe e mai mult decât plauzibil: "Sunt un bandit care se va îmbogăţi pe seama voastră. Dacă mă veţi vota, eu şi ai mei vă vom nenoroci nu numai pe voi, ci şi pe urmaşii voştri!".

Să rezumăm: unii dintre politicienii noştri vorbesc precar, dar nu din pricină că, mergând la şcoală, ar fi învăţat de acolo cât e de bine să vorbeşti cu miez şi doar atunci când se cuvine, ci din cauză că ideile pe care le vehiculează până la plictis sunt uscate, rudimentare şi făţarnice. Când bagajul ideatic are dimensiuni microscopice şi se învecinează cu neantul, chiar şi cea mai mică şi mai neînsemnată dintre vorbe e neputincioasă în a acoperi ceea ce nici Dumnezeu, cu toată marea sa milostivire, nu mai are cum să îndrepte. 

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi