Grozăvii de stânga

Protestele împotriva proiectului de exploatare a aurului de la Roşia Montana – proiect care a devenit un catalizator pentru o mişcare protestatară care vizează întregul sistem de putere şi de politică din România – au generat deja, cum e şi firesc, o multitudine de opinii, analize şi interpretări, din care unele chiar îndrăzneţe precum aceea susţinută de Sorin Cucerai chiar în Ziarul de Iaşi („Destrămarea consensului conservator”, 14.09.2013).

El vede în Piaţa Universităţii din 2013, asemenea celei 1990, „generatoarea neechivocă a unei noi lumi româneşti”, susţinând, printre altele, că „temele lansate de ea vor deveni, treptat, sursa unui nou consens”. Dacă „vechiul consens” (acoperind „vechea lume românească dintre 1990 şi 2012” care „a luat sfârşit pe 8 septembrie 2013”) ne este prezentat ca bazându-se pe temele lansate în Piaţa Universităţii din 1990 – „anticomunismul; opoziţia la Ion Iliescu; ostilitatea (…) faţă de actualul PSD (pe atunci FSN), perceput ca un continuator direct al defunctului partid comunist; democraţia, înţeleasă în primul rând (şi aproape exclusiv) ca pluripartitism; simpatia faţă de partidele zise «istorice»; nostalgia după România interbelică (…); revalorizarea spiritului religios (…); orientarea pro-occidentală (…); începutul unei atitudini pro-capitaliste (…) – nu aflăm explicit pe ce s-ar baza „noul consens”.

Apoi, Sorin Cucerai mai face o apreciere interesantă: „Din perspectiva asta /al noului consens/, protestele din iarna lui 2011-2012 au fost ambigue. La ele au participat şi susţinători ai vechiului consens (cei mai televizaţi dintre protestatari), şi susţinători ai noului consens în curs de formare (cei mai atacaţi de «oamenii vechi», indiferent de culoarea politică a «vechilor»). Abia protestele de acum sunt fără echivoc «noi», în sensul că la ele participă exclusiv cei care se regăsesc în noul consens.”

Totuşi, care vor fi fiind temele care să genereze cristalizarea acestui nou consens (de care este, fără-ndoială, absolut nevoie)? În ce mă priveşte, sper să fie vorba de teme precum democraţie participativă lărgită dincolo de pluripartitism, ecologism, meritocraţie reală etc. Sper că protestatarii nu se vor lăsa antrenaţi de noii activişti de stânga într-o mişcare de contestare nu doar a clasei politice actuale (care, sunt de acord, e depăşită), a democraţiei noastre „originale”, a capitalismului nostru „de cumetrie”, ci chiar a capitalismului în sine, cum pe alocuri s-a şi întâmplat deja, odată ce a putut fi văzut la proteste chiar şi sloganul „Jos capitalismul”!

Să ne înţelegem: capitalismul românesc e vai de capul lui; democraţia românească e vai de capul ei; multe, mult prea multe de pe la noi sunt vai de capul lor! Cum ar veni, „sistemul” e virusat rău, programele antivirus aproape că nu mai fac faţă şi probabil că dreptate au cei de la indygen.ro care au „împânzit” Splai Bahlui Stâng cu afişe şi inscripţii gen „Reinstalează sistemul” ori „Dacă nu pleci, schimbă ceva”, de-am crezut că-i vorba de vreo nouă grupare politică/asociaţie de protestatari. Verificând pe net, am constatat că nu-s decât nişte tineri întreprinzători care-şi mulează strategia de publicitate pe zeitgeist-ul din România actuală…

Întrebarea, însă, rămâne: oare chiar trebuie reinstalat tot sistemul? Şi dacă da, oare e posibil aşa ceva altundeva decât pe calculator? E posibil, da. A fost, adică. În Germania lui Hitler, în Rusia lui Stalin, în China lui Mao ori în România lui Ceauşescu…

Mai trist e, însă, altceva. Anume faptul că o parte dintre cei care contestă actualul sistem politic (democraţie şchioapă, dar democraţie, capitalism şchiop şi chior, dar capitalism) o fac de pe o poziţie ideologică realmente anti-capitalistă şi vag (mai mult sau mai puţin…) nostalgică după socialism/comunism! De aceea, cel puţin anticomunismul ca temă majoră din Piaţa Universităţii 1990 nu poate fi considerat ca fiind depăşit, făcând parte, cum spune Sorin Cucerai, din „vechiul consens”. Nu, cât timp tineri sau mai puţin tineri susţin idei precum aceea pe care-am putut-o citi într-o postare a lui Gheorghe Erizanu (http://erizanu.cartier.md/sunt-un-om-de-dreapta-6358.html), în care explică de ce Editura Cartier va publica o carte a lui Vasile Ernu (care-i om de stânga…). Dar problema mea nu-i publicarea noii cărţi a lui Ernu (Sînt un om de stînga– de, în democraţie chiar există libertate de expresie), ci ceea ce acesta urmează să susţină în ea. Spune Erizanu: „Sunt un om de dreapta. Dar am fost educat să respect opţiunile altora. De aia vom publica volumul lui Vasile Ernu. Trebuia cineva să pună nişte întrebări. Întâmplător, ele sunt puse de Vasile Ernu.”

Iată mostră de întrebări marca V. Ernu: „Sînt ca la căpătîiul unui om muribund, care ştiu că o să mai trăiască încă 30-40 de ani, dar care acum îşi dă duhul fiindcă şi-a pierdut speranţa şi sensul. Întrebarea mea a fost simplă: de ce acest lucru se întîmplă acum? Care sînt cauzele a ceea ce se întîmplă? Cum de nici Stalin şi nici Ceauşescu nu au putut să ne distrugă sensul şi speranţa? Cum de am ieşit mult mai optimişti, cu mult mai multă poftă de viaţă şi speranţă, dintr-o perioadă sumbră şi «aceştia» au reuşit să distrugă tot?”

Întrebarea mea favorită este, desigur, aceea cu Stalin şi Ceauşescu. M-a dat gata. Auzi, mai să crezi că atât stalinismul, cât şi ceauşismul au avut meritele lor: n-au reuşit „să ne distrugă sensul şi speranţa” – pe când iliescismul, constantinescismul, năstăsismul, băsescismul şi ăăă… pontac(r)inismul da, nu?

Nu ştiu dacă noua carte a lui Ernu va conţine şi răspunsuri – răspunsuri cu valoare de soluţii, de alternative la „sistemul” ucigaş de „sens şi speranţă”. Până una alta, închei cu o idee simplă: capitalism fără democraţie există (şi a existat), dar democraţie fără capitalism, nu. Niciodată şi nicicând.