Gunoiul de pe uliţă

Cu mult timp în urmă, în galaxia îndepărtată a satului bunicilor, babele aveau obiceiul de a arunca în drum gunoiul măturat de prin ogradă. După ce dereticau prispa şi detectau cu măturoiul necurăţiile păsărilor de curte care primiseră liber la ciugulit, gospodinele înălţau iute una sau două grămăjoare de praf, paie şi găinaţ, pe care le strângeau pe un făraş adesea improvizat, apoi azvârleau „recolta” în uliţă, în văzul lumii. Praful din gunoiul lansat în drum îngroşa colbul pe care vitele şi căruţele îl treceau iar peste garduri, într-un implacabil ciclu al eternei reîntoarceri. Pe uliţă, mişcările de flux şi de reflux ale stratului fluid de praf dezvăluiau un colaj indistinct de reziduuri din care izvorau, ca dintr-o supă primordială a vieţii, tot soiul de minunăţii, de la ace de cusut la cuie de potcoave, de la parale chioare la bucăţi de sârmă. Cine ar fi avut răbdarea de a scormoni pe uliţă ar fi putut reface o mică, dar elocventă parte din microistoria civilizaţiei săteşti.

Aruncatul gunoiului în mijlocul drumului era, pesemne, o străveche tehnică de întreţinere a infrastructurii locale de transport şi de menţinere dinamică a echilibrelor din lumea vie. Ce altceva putea crede un copil atunci când constata că vitele se bălegau vesele pe uliţă, oamenii adăugau alte resturi menajere peste bălegar, apoi vitele călcau totul în picioare, acel totul devenea una cu pământul, pământul se întărea ca piatra şi lepăda, sub formă de praf, vechea sa piele, aşa cum renunţă şerpii la haină în vremea în care năpârlesc? Astfel, uliţa alcătuită din pământ, gunoi şi apă nu avea nevoie de lucrări de întreţinere, nu cerea asfalt şi nici nu accelera încălzirea globală. Partea oarecum proastă era că pe drum plutea, ca un duh rău, o aromă discretă de flori de bălegar, dar nimic nu-i perfect în această lume trecătoare! Ş-apoi, cunoaşte cineva vreo tehnică de „asfaltare” mai simplă şi mai durabilă?

Mai târziu, am băgat de seamă că, la ţară, gestionarea gunoiului era o afacere de interes public care suscita nebănuite voluptăţi discursive. Dincolo de faptul că sătenii se debarasau în văzul celorlalţi de diverse resturi gospodăreşti, aceasta fiind, în fond, o cale de a arăta că traiul de zi cu zi nu are prea multe ascunzişuri faţă de vecini, localnicii comentau cu vădită volubilitate despre gunoaiele materiale şi sufleteşti ale megieşilor. Ca realitate cotidiană şi ca pretext discursiv, gunoiul consolida pactul de bună vieţuire dintre oamenii locului. Doar nu de dorul lelii şi de frunza frăsinelului vor fi apărut superstiţii precum următoarele: „a) Gunoiul nu e bine să-l dai afară din casă după apusul soarelui, căci produce pagube; b) Cine-şi lasă gunoiul lângă prag, ori lângă prispă, nu-i va intra nimenea în casă cu veşti bune; c) Să nu dai gunoiul spre răsărit, că e păcat” (A. Gorovei).

După cum în lumea satului de odinioară era viu obiceiul de a arunca pe uliţă gunoiul din ogradă, tot astfel, în grilele de programe ale unor televiziuni autohtone de ştiri, au înflorit emisiuni care deversează tot felul de necurăţii în casele telespectatorilor. O primitivă şi dezagreabilă estetică a duhorilor se insinuează în locuinţele urbane deţinute astăzi, în mare parte, de urmaşii celor veniţi de bunăvoie sau aduşi cu forţa de la sate. Mirosul uşor înţepător de pe uliţa vacanţelor de vară e acum înlocuit de arome mult mai persistente: mirosul greu de clacă nesemnificativă şi exasperantă, dar concentrată în pachete „informative” care distrug pe vecie fragilul simţ olfactiv al telespectatorului, parfumul otrăvitor al şezătorilor nocturne cu aceiaşi invitaţi care flecăresc la nesfârşit despre aceleaşi lucruri, mireasma letală de inepţie excedată de fudulie, odoarea de neobrăzare înverşunată…

Dacă ar fi să reţinem metafora gunoiului ca element de reper, s-ar observa, poate, că în mediul televizual românesc imersiunea în mediul unor emisiuni e ca o drumeţie de neuitat cu autobuzul zilierilor, pe un drum desfundat de ţară.

Chiar de la urcare, te năuceşte greaţa provocată de împletirea tuturor mirosurilor urâte şi grele pe care natura, în indiferenţa ei, le-a hărăzit trupului omenesc. Presupunând că supravieţuieşti acestui prim şi decisiv contact cu feromonul de navetist, te repezi ca înecatul să prinzi un loc la geam, în speranţa că, la un moment dat, o undă cât de firavă de aer proaspăt va readuce viaţa în plămânii suprimaţi de duhori. Cu un ultim şi disperat impuls de energie, deschizi ferestruica şi tragi aer în piept. De afară, timid ca un şcolar prins la fumat, pătrunde un val înviorător de parfum de bălegar, care te reanimează mai repede decât o injecţie cu adrenalină. Dacă unele emisiuni ar avea mirosuri, mulţi privitori ar renunţa, oripilaţi, la cutia fermecată din care acestea emană viguros în fiecare zi.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi