Caută 
5 MIN
Bătălia împotriva dopingului este departe de a fi câştigată şi explicaţia nu este greu de găsit: banii din ce în ce mai mulţi care circulă în lumea sportului.
Cum ar fi, oare, să plonjezi brusc de pe culmile Himalayei în adâncurile neştiute ale Pacificului? Cum ar fi să fii azi erou planetar şi peste numai trei zile, cel mai mare ticălos al Mapamondului? A existat un sportiv care a cunoscut această trecere de la sublim la ridicol. Lance Armstrong? Nici pomeneală. Între defilările sale pe sub Arcul de Triumf şi jalnicele mărturisiri au trecut ani buni. În care ciclistul american s-a bucurat din plin de euforia gloriei, şi-a burduşit conturile şi a trăit cinstit şi respectat de toată lumea. A doua întrebare din acest text are un răspuns la propriu în cazul ex-sprinterului canadian Benjamin Sinclair Johnson. La 24 septembrie 1988, pe stadionul din Seul, Johnson a câştigat finala olimpică la 100 m plat, regina atletismului, un sport care este denumit Regina Olimpiadei. 9,79 secunde însemna un uluitor record mondial, care însemna umilinţa supremă pentru marele său rival, "King" Carl Lewis. Ben Johnson era, într-adevăr, erou planetar. A început să i se spună Big Ben, fără nicio legătură cu celebrul orologiu din Londra. Pe 27 septembrie, Big Ben s-a transformat în "Pig Ben", pentru că în eşantioanele prezentate la controlul antidoping s-a găsit o substanţă interzisă, stanozolol. Gloria lui Big Ben s-a consumat în trei zile. Au urmat luni întregi de umilinţă, eradicarea performanţelor din statistici, deposedarea de titluri, suspendare de trei ani. Ben Johnson şi-a ispăşit pedeapsa şi a revenit pe pistă, dar nu mai era Big Ben, ci un sprinter anonim. "Nici nu se poate altfel, fără substanţele miraculoase", susţineau inamicii. Total neadevărat, fiindcă după doi ani, Ben Johnson a fost din nou suspendat pentru dopaj. De data asta, pe viaţă. De atunci, s-a auzit puţine despre el. L-a pregătit fizic şi pe Maradona, şi pe fiul dictatorului libian Khaddafi, a făcut ceva reclamă pe la băuturi energizante, şi-a publicat autobiografia, iar acum trăieşte cu fiica şi nepoata în locuinţa sa din Ontario.
Ce ne interesează pe noi drama unui sportiv care s-a dovedit, până la urmă, un trişor? Vedem mai departe. În zilele sale fierbinţi de după Seul, Ben Johnson nu şi-a ţinut gura, iar cele mai multe dintre oficialităţile canadiene au fost alături de el. A recunoscut, desigur, că a trişat, dar l-a acuzat în egală măsură şi pe Carl Lewis, care nu putea fi "King" fără (prost)cuvântatele injecţii. Invidia şi ura fără margini faţă de un adversar, totuşi, net superior? Foarte posibil, aproape sigur. Dar, după ani şi ani, în 2003, un medic din comisia antidoping al Comitetului Olimpic American din anii ’80, dr.Wade Exum, a publicat în "Sport Illustrated" copii ale unor documente care dezvăluie că, înainte de 1988, peste 100 de atleţi americani au folosit substanţe interzise. În frunte cu "regele" Carl, descoperit în trei rânduri pozitiv, cu substanţe diferite. Dar niciodată, oficialii americani nu au informat IAAF, sau CIO, de faptul că însuşi regele atletismului este însuşi un trişor. Pentru Carl Lewis, merita pusă batista pe ţambal, iar dacă americanii nu au înştiinţat neregulile, forurile internaţionale n-au putut să se autosesizeze. Cu Ben Johnson a fost mult, mult, mai simplu. Cerbicia USADA (Agenţia antidoping americană) în cazul lui Lance, poate fi uşor asemuită cu musca de pe căciulă.
Tot Ben Johnson şi-a exprimat, acum vreun deceniu şi ceva, opinia că legalizarea dopingului este cât se poate de necesară. Că există cel puţin o şansă ca toţi sportivii să participe cu şanse egale la competiţie, dacă miraculoasele cutiuţe sunt deschise în văzul lumii. Că, în sfârşit, un "King" din USA şi un "Pig" din Canada pot să se confrunte în mod deschis. Afirmaţiile trişorului Ben Johnson au oripilat lumea sportului de atunci, dar ce s-a întâmplat în ultimii ani? Lupta antidoping a început să semene cu un hârşâit de lame de oţel, ascuţite la început, dar din ce în ce mai tocite cu trecerea anilor. Hectare de liste cu substanţe interzise apar pe listele comisiilor, pe an ce trece, dar mereu apar alte minunăţii noi. Ca dovadă, de la înăsprirea fără precedent a procedurii antidoping, cazurile de acest gen nu s-au rărit, ci din contra, au proliferat. Din ce în ce mai des se aude că în Turul Franţei nu poţi să te afirmi fără "stimulente", darămite să mai şi câştigi.
Cazurile din ultima vreme din sprintul american şi jamaican arată că, după ciclism, următorul sport menit să cadă în derizoriu este atletismul. Mulţi apropiaţi ai fenomenului sunt de părere că nu mai este mult până să cadă şi capul regelui încoronat, Usain Bolt. Prezumpţia de nevinovăţie funcţionează, hoţul neprins este, bineînţeles, negustor cinstit, dar cum se poate ca o armată de jamaicani să fie prinsă cu mâţa în sac, iar singurul curat dintre ei, să-i învingă pe toţi necuraţii?
Bătălia împotriva dopingului este departe de a fi câştigată şi explicaţia nu este greu de găsit: banii din ce în ce mai mulţi care circulă în lumea sportului. De ce, oare, cei mai mulţi atleţi depistaţi pozitiv sunt sprinteri? Răspunsul este, de fapt, o altă întrebare: Care sunt cel mai bine plătite dintre probele atletice? Dacă înţelegem sensul acestor întrebări, îi putem da un dram de credibilitate repudiatului Ben Johnson.
