Harry

Numai amatorii fac clasamente în artă. E nedrept, şi poate indecent, să compari paradigme incomensurabile. Să spui că Johnny Răducanu a fost cel mai mare, să spui că Ion Baciu Jr. e mai mic sau să crezi că Romeo Cozma e doar un minunat profesor de jazz la Universitate (asta, aşa, ca o trecere frugală printr-o selecţie subiectivă, parohială, a simpatiilor mele româneşti). E stupid şi inutil pentru că numai cine nu l-a degustat vreodată live nu ştie că Harry Tavitian e unic. Aşa cum sunt, sau cum vor rămâne şi toţi ceilalţi evocaţi mai sus.

Pe scenă, Harry e o stihie magnetizantă, imprevizibil, ludic, scurt-circuitând alene, ca un fulger cald şi efervescent. Numai cine a avut privilegiul de a-l cunoaşte ştie că el este de fapt de o bunătate care ar trebui să-i facă să roşească pe schimnici, de o candoare îngerească şi de o curăţenie sufletească asemeni unui copil neîncercat încă de valurile toxice ale vieţii. El e un model etic desăvârşit şi un exemplu pilduitor că sunt şi oameni care sprijină proiectele civice de mediu, ori din cele morale, de curăţenie sufletească în biserică, absolut dezinteresat. Din pură credinţă şi convingere.

Harry are un cult desăvârşit al prieteniei şi o arhivă personală referitoare la parcursul său artistic care va face deliciul monografului său viitor. Pentru că, atât cât omeneşte e posibil, e aproape exhaustivă. În urmă cu câţiva ani mi-a trimis un email, după vreo două decenii în care valurile vieţii ne ţinuseră departe, amintindu-mi de un text scris de mine, în perioada studenţiei, despre el şi Ion Baciu Jr. în care construiam visul unui concert comun al celor doi mari pianişti de jazz, extrem de diferiţi, ca stil şi temperament, unul de celălalt. După ce mi-am revenit din stupoare, m-am executat şi am organizat, cu sprijinul lui Cătălin Ivan, un concert-eveniment pe scena Teatrului "Luceafărul" din Iaşi, concert care a marcat, simbolic, primul pas pe calea construcţiei dosarului de candidatură a Iaşului pentru obţinerea statutului de Capitală Europeană a Culturii, în 2021. Cum am înregistrarea acelui concert memorabil pentru arhivă (Harry nu acceptă difuzarea către marele public decât a copiilor impecabile muzical!), sper ca spectatorii care au umplut până la refuz în urmă cu doi ani sala teatrului ieşean să afle la vreme şi despre concertul de luni, care se anunţă, în mareea cacofonică de întâmplări judeţene umflate prin marketing deşănţat la statutul de cataclisme culturale cosmice, un adevărat eveniment muzical şi moral, care nu trebuie ratat.

Cum nu ştiu ce va cuprinde concertul de săptămâna viitoare, vă voi cere îngăduinţa să reiau, ca prefaţă, o cronică publicată pe blog, în urmă cu câţiva ani, pe care Harry o are ca atare în arhiva sa, dar pe care majoritatea cititorilor mei nu au de unde să o cunoască şi în care vorbeam despre The Armenian Soul of Romania. Cum nu am a schimba vreo virgulă, iat-o:

"În fiecare an, la 24 aprilie, armenii comemorează Metz Yeghem-ul („Marele Rău”), moment de neuitare a masacrelor de tip genocidal săvârşite de guvernul „Junilor turci” asupra populaţiei armeneşti între anii 1915 şi 1916. Dincolo de lacrima vărsată pentru cei peste un milion şi jumătate de nevinovaţi epuraţi etnic în numele panturcismului şi turanismului, semnificaţia acestei comemorări este şi aceea de a exorciza un rău cu atât mai apăsător şi tragic, cu cât Turcia refuză şi azi să-şi asume, simbolic, vina pentru faptele abominabile de atunci. De aceea, armenii încearcă, an de an, în fiecare loc în care mai există comunităţi ale lor, fie şi firave, să nu uite şi să nu ierte această traumă, această rană neînchisă provocată de crimele de atunci. Cu acest gând la Iaşi, domnul Maricel Agop, liderul comunităţii armene, s-a gândit să cheme, pe scenă şi sub reflectoare, un şaman.

Îmbrăcat într-un costum armenesc, cu deja celebra lui KL-KHARG brodată pe creştet, cu o barbă lungă, sură şi împletită la capăt, exorcistul şi-a început calm ritualul, în faţa celor câteva sute de spectatori care umpleau sala şi care-l urmăreau cu respiraţia tăiată. Ştiaţi că în fibra lor de adâncime, la sevă, prison blues-ul, doina dobrogeană şi balada armenească sunt totuna? Că poţi substitui, magic, eflorescenţe sonore de la una la cealaltă sau că pe structura canava a ritmurilor primordiale, comune fiecăruia în incantaţia tragică, se pot broda la nesfârşit kilim-uri sonore unice, neobişnuite, dar consecvent armonice între ele indiferent de structurile din care provin iniţial? Dar că poţi cânta la pian ca la o harpă – cu mâna stângă îmblânzind, stenic, fundalul ritmic, cu volute aspre în timp ce, în picioare fiind, mângâi cu buricele degetelor, tandru sau ciupit, repezit viril, corzile prelungi ale unui pian cu coadă disecat în văzul publicului, cu capacul ridicat? Cum e posibil să pui în dialog o prelucrare unică după Suita Românească de Bela Bartok cu un imn religios armenesc din secolul al XIII-lea cântat din shvi şi ragtime-ul primitiv sincopat al lui Scott Joplin? Păi, după cum spuneam, prin magie…

Ca să fiu sincer nu cred că eticheta de Etno-jazz poate însemna ceva. Forţa imensă a jazz-ului vine de fapt din uriaşa libertate pe care o descătuşează. Aici poţi asimila şi retransfigura orice, zdrobirea, mutilarea, schimbarea sau ironia la adresa canonului fiind reguli de configurare. Sugestiile, influenţele sau temele folklorice (în sensul de exprimare identitară a unei culturi prin muzica ei, nu de muzică populară, de consum) care generează astăzi genul proxim numit „world music” sunt, la urma urmelor, structurile esenţiale ale jazz-ului, o lume unde sunt topite rădăcinile ritmice şi meniul sufletesc specifice sudului american în combinaţie cu orice altceva mai poate fi la îndemână, deci şi cu mirodenii balcanice şi caucaziene pentru că aici, chiar asta e regula. Tehnica şamanului care a oficiat la Iaşi katharsis-ul din sala de concerte a TVR a acoperit zone foarte îndepărtate unele de altele cu aceeaşi abilitate şi, mă grăbesc să o spun, a dat o palmă măreaţă detractorilor săi care îl catalogau, în anii când prefera variantele esenţializate şi abstracte ale free-jazz-ului, drept omul „care face pianul ţăndări” prin fineţea tulburătoare a unui borangic sonor trist şi emoţionant, iritant catifelat. Accesele sale stihinice din trecut s-au transformat, cu rafinament alchimic, în accente dramatice care fulgeră sclipitor în spaţiul sonor atât de straniu şi de acaparator pe care pianul, sub mâinile-i neastâmpărate, îl creează în jur.

Celor care s-au întrebat, poate, ce are de-a face trista comemorare istorică din preambul cu trăirea în transă pe care şamanul armean, cu dexterităţi de derviş rotitor, ne-a înşurubat-o frugal în suflete, ar trebui doar să le reamintesc că „The Entertainer”, celebrul rag al lui Scott Joplin cu care a început exorcismul a fost scris exact în anul în care armenii erau măcelăriţi. De aceea, dincolo de tehnică şi de o arhitectură sonoră unică, am fost invitaţi să fim martori la o trăire de excepţie, în care oftaturile şi chiotele triste nu erau întâmplătoare, iar cel care oficia la pian ţinea tot timpul ochii închişi nu atât pentru a ne transmite o metaforă a orbirii omului contemporan, post-modern, ci pentru a ne invita să intrăm în lumea lui izvodită din mirodenii şi sânge la poalele Araratului şi ale cărei ritmuri şi tânguieli tragice sunt izbitor de asemănătoare cu ale noastre. Să intrăm deci, în lumea lui Harry Tavitian!"

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii