Hipsterland

Într-un editorial dintr-un săptămânal ieşean, Iulian Bănilă, unul dintre rarii jurnalişti neafiliaţi la diversele găşti politice şi economice contemporane, scria că partidele urbane nou apărute, la Bucureşti, Iaşi şi Tg. Mureş ar fi partide ale hipsterilor. Cum nu împărtăşesc această perspectivă, deşi admit că respectivele constructe politice au un anumit tip de electorat care include şi o parte a hipsterimii, am zis că o scurtă analiză a acestei categorii sociale nu ar strica, mai ales că moleşeala de vară predispune la meditaţie.

Hipsterul nu are o definiţie de dicţionar clară şi unanim acceptată. În principiu, e vorba de tineri între 20 şi 40 de ani, nonconformişti şi dependenţi de ultima modă (vestimentară, gadget-uri electronice sau stil de viaţă). Ei mai sunt descrişi şi ca adepţi ai unei filosofii anti-sistem, precum şi drept cei care generează şi susţin contracultura, dar aceste atribute, mai specioase, se cuvin detaliate, poate, cu o altă ocazie. Ce e adevărat e faptul că stratul educat şi inteligent al hipsterilor e branşat la inovaţia culturală şi artistică şi propovăduieşte, de regulă, constructe culturale marxizante, câteodată cu arome anarhiste imaginare, în răspăr cu ceea ce este numit, cu strâmbăturile de rigoare, establishment cultural occidental sau cultura mainsteam. Adică "obosita", "bătrâncioasa" şi "expirata" cultură de elită.

Hipsterul de masă nu are însă discernământ şi, cu atât mai puţin, capacitate critică şi comparatistă. El e un zombi parfumat, epilat şi pedicurat care se închină disciplinat la canonul hipsteresc. E la curent cu ce se poartă, cu ce jucărele la modă trebuie să exhibi în lume, cu ce e "hip" să mănânci sau să susţii. E nelipsit din cluburile de fiţe şi e cu adevărat împlinit când are unde să se încoloneze paşnic, în rând cu alte zeci de mii de furnicuţe docile, pentru a-şi face pelerinajul anual la Hipsteropolis, să se închine şi el la "moaştele lui Van Buuren", să participe, apostoleşte, la miracolul de pe un stadion unde treizecişiceva de mii de plătitori se transformă în comunicatul oficial în trei sute de mii de participanţi sau să se aghezmuiască corespunzător cu euforizantele şic (sau cheap) aflate la îndemână. Ajuns acasă, în deşertul nehipsteresc pe care nu-l poate înghiţi, mucenicul cu şosete decupate şi cu fulăraş de caşmir se tânguie sfâşietor: "OOOhhh Creatorule (am uitat să spun că dacă nu este un furibund sectant ateu, hipsteraşul e New Age, corect politic cu toate credinţele, aşa că îi repugnă fiziologic până şi simpla rostire a numelui lui Dumnezeu – în indiferent ce formulă religioasă ar fi articulat el – de aceea, pudic, nu poate folosi decât aceast clişeu nediscriminatoriu) de ce mă pedepseşti aşa? Levis, Levis, Samsung-Apple! De ce mă laşi aşa, crucificat la Spa, în lumea înapoiată a acestui oraş care, vaaai, a pierdut şi titlul de Capitală Culturală Europeană (mă rog, aici naratorul ar trebui să facă nişte corecturi că eticheta cu pricina nu se cheamă aşa şi că, în general, nu prea poţi să pierzi ce n-ai avut, dar poate cu altă ocazie) şi unde mă plictisesc de moarte că până şi liturghia de la Fratelli s-a mutat peste vară la Ciorogârla, în Capitală. Deşi imprecaţia schelălăitoare a personajului nostru rămâne, în general, fără răspuns (răspunsul corect ar fi "pentru că aici stai gratis, pe banii, maşina şi vila lui tac’tu") dramatismul ei ne stăruie încă în minte. Pentru că hipsterul e un luptător.

Reacţia anti-sistem şi, în general, elanurile revoluţionare post-puberale nu sunt, desigur, vreo invenţie a actualei generaţii de tineri furioşi. Twist-ul, Rock-n-Rollul, Hard Rockul, Bluesul, mişcarea Punk, New Romantics sau Rave au fost mode culturale care au fost, pe rând, purtătoare de mişcări tinereşti, de elanuri şi idealuri adolescentine care s-au transformat, la vremea lor în stiluri de viaţă mai mult sau mai puţin hipstereşti. Deşi aş fi tentat să evoc aici toate chipurile pe care contracultura le-a avut în ultima jumătate de veac (cititorilor mei inteligenţi le recomand cartea lui Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă pentru această temă) e suficient să amintesc doar cât de influentă a fost hipstereala (nu de puţine ori iresponsabilă) a hipioţilor. Mişcarea flower power, pornită din reflexul antirăzboi stârnit de implicarea Statelor Unite într-un conflict militar alături de aliaţii din Saigon, atacaţi de gherilele comuniste finanţate şi înarmate de Moscova, e, în mare măsură, o inspiratoare a hipsterilor de azi. Ca şi atunci, tinerilor revoltaţi pe Sistem li se pare o mare probă de curaj să ieşi şi să ocupi un spaţiu public în condiţiile în care forţele de ordine te supraveghează placid  să nu te tai singur cu cuţitaşul de conserve. La vremea aceea se ocupau campusurile, în timp ce astăzi a venit rândul pieţelor din marile oraşe. Ca şi atunci aceste reacţii, mai mult sau mai puţin civice, au câteva ingrediente care le individualizează: ura furibundă faţă de capitalismul american, făcut responsabil de toate relele pământului în paralel cu tăcerea laşă şi cu dezinteresul vinovat faţă de crimele ruseşti, reale, evidente şi dureroase. Apoi o isterie dezarticulată şi o violenţă de limbaj nu numai excesive, dar, în contextul în care aceste vitejii se petrec în cadrul permisiv legal al unor societăţi liberale, tolerante şi non-violente structural, chiar caraghioase atâta timp cât cei în cauză nu riscă absolut nimic. Nu vreau, fireşte, să diminuez oportunitatea unor astfel de reacţii civice atunci când ele au privit teme de interes comun şi au sancţionat derapajele puterii (dosarul exploziv al escrocheriei de la Roşia Montana sau abuzul concesionărilor pentru gaze de şist care violentau comunităţile de acolo), dar ieşitul în weekend la protest e, nu de puţine ori rizibil şi acest gen de aglutinare decerebrată merită comentarii ironice. De altfel, temele curajului şi a responsabilităţii reale, atunci când e vorba de o primejdie concretă sunt mult mai tulburătoare decât insurgenţele verbale de la cafenea sau de pe Facebook. Acum, în pragul unui conflict mondial, ce valoare mai au noţiunile de onoare, de patriotism, de sacrificiu pentru o generaţie individualistă, egolatră şi meschină care crede că totul i se cuvine, fără muncă. Că entuziasmul pentru un party occupy e una, iar spectrul conflictului regional, cu împuşcături şi morţi e cu totul altceva. Mânaţi de elanuri revoluţionare, hipsterii, decorativi şi parfumaţi, cu bărbuţele lor pomădate, sunt lei la cafenea sau pe internet, dar în viaţa reală ce vor face oare? Cum vor reacţiona ei în cazul unui conflict real e foarte greu şi, poate, indecent cumva, de estimat, dar senzaţia multor oameni cu capul pe umeri este că o generaţie egoistă, superficială şi frivolă, a cărei singură probă de bărbăţie este insulta pe net şi petul izbit de bordură o va şterge rapid din faţa inamicului punându-se la adăpost în caz de primejdie, scârbită de lumea de două parale în care s-a născut şi pe care, la greu, o lasă bucuroşi în grija ţărănoilor manelizaţi sau a câte unui tataie cu bască, aşa ca mine, conservator şi depăşit, care nu se închină la idolii de lut ai iubitorilor de drum and bass. Şi care va pricepe greu de ce bărbaţii se efeminează de bună voie, iar fetele, din ce în ce mai eliberate de feminitate, sunt mândre să fie cât mai bărbătoase, inclusiv fizic.

Să nu fim patetici, totuşi. Să rămânem doar pathetics.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor