Caută 
1 MIN
Mărturisesc împrumutarea acestui titlu de la o comunicare, de cândva, a Mioriţei Ulrich, fostă asistentă la Tübingen a Magistrului Eugeniu Coşeriu. Nu mai verific legătura dintre titrarea Doamnei Ulrich şi cea a eseului omonim al lui Huizinga (acesta subintitulat „Încercare de determinare a elementului ludic al culturii“), deoarece, fiind vorba de profesorul Coşeriu, alta este motivarea caracterizării respective. De o impresionantă erudiţie, dublată de originalitatea strălucită a teoriilor sale în domeniul lingvisticii, pe care a reorientat-o creator prin depăşirea dihotomiei saussuriene „langue“ – „parole“, savantului Coşeriu îi era străină, de obicei, postura academică severă, asumată, ca normală, şi de mulţi profesori germani.
► Triadă. La cursuri ordinare (şi o pot mărturisi ca unul ce i-am audiat, în 1975, bursier DAAD fiind, lecţii de teoria limbii şi de romanistică), Coşeriu înmănunchea, constant, cele trei componente ale unei didactici performante: să intereseze (DOCERE), să seducă (DELECTARE) şi să convingă (MOVERE). Şi, de altfel, întru această susţinere, îi pot asocia drept martori pe toţi acei care, după 1990, în România, ori în Republica Moldova, umpleau amfiteatrele în care Magistrul a prezentat cicluri de Prelegeri şi conferinţe (publicate şi de noi, în 1994, ca volum-supliment la „Anuarul de lingvistică şi istorie literară“). Din asemenea texte, spicuim, mai întâi, câteva mostre în ceea ce priveşte delectarea auditoriului, pusă în slujba instruirii acestuia, pentru cea mai bună convingere.
► Copii cu ochi şi doamne cu picioare. De exemplu, în tratarea conceptului de „competenţă elocuţională“, raportată la „cunoaşterea lucrurilor“, reluând discuţia asupra pretinsei teorii a „sintaxei părţilor corpului“ (în realitate „sintaxa numelor părţilor corpului omenesc“), Coşeriu se referă la faptul că „numele de părţi ale corpului nu se întrebuinţează… fără un adjectiv, fără o determinare…; nu se spune «acest copil are ochi, această femeie are picioare», ci se spune «acest copil are ochi albaştri, această femeie are picioare frumoase, strâmbe ş.a.m.d.»“. „Dacă o doamnă, în tramvai, are picioarele acoperite şi nu se văd, un băieţaş îi poate spune mamei: «Mamă, doamna nu are picioare!». Iar mama îi răspunde: «A, doamna are picioare», şi nu spune dacă sunt frumoase sau strâmbe, fiindcă nu e nevoie; a fost negată realitatea şi, deci, imediat se poate reafirma această normă a realităţii“. „Tot aşa, se înţelege că în lumea noastră nu spunem «o femeie fără barbă», fiindcă, de obicei, femeile n-au barbă şi, dacă au barbă, n-o poartă în lume (!)“. „Însă, în lumea femeilor bărboase, am putea să spunem ca ceva nou şi surprinzător: «Domnule, ştiţi c-am văzut o femeie fără barbă?». Deci, fiindcă acolo ar fi ceva nou, ar fi o informaţie ce n-ar fi conţinută în noţiunea însăşi de femeie“.
► Creole. Tratând tema naşterii limbilor creole, excepţionalul poliglot dă următoarea explicaţie: „Când vorbim cu străinii, ne închipuim că aceşti străini nu sunt capabili să înţeleagă toate nuanţele limbii noastre şi deci le simplificăm limba şi spunem cam aşa: «Tu acasă la mine dă cafea, înţelegi, cafeală?». Şi el, străinul, dacă e inteligent, ne poate răspunde: «Vorbeşti păsăreşte, înţeleg mai bine dacă mi-o spui româneşte»“. Iar această „vorbire redusă“ a avut efecte istorice: „Nu e adevărat, cum s-a crezut de atâtea ori, că negrii nu puteau înţelege limbile atât de complicate ale europenilor. Negrii au limbi mult mai complicate decât europenii şi puteau înţelege perfect limbile acestora; în fapt, europenii le-au vorbit simplificat, crezând că aceşti negri nu înţelegeau nimic dacă nu le vorbeau numai cu participiul şi cu infinitivul. Şi aşa s-au născut limbile creole, aceste limbi simplificate, care apoi devin tradiţii…“.
► Magister mirabilis. Mirarea, cu privire la fenomenul Coşeriu (nu doar a germanilor, la care ne-am referit), se datorează şi faptului că astfel de exemple şi interpretări ludice se interferează, în lecţiile lui, cu erudite trimiteri la mari scriitori, antici sau moderni. Supremaţia comunicativă a poeziei este ilustrată prin versuri din Sapho ori din Eschil (citate în greceşte), ca şi prin secvenţe din Kafka: comentate cu sensibilitate, dar şi cu gravitatea filozofică adecvată, în Limbajul poetic, întru susţinerea tezei că „limbajul este într-adevăr poezie, însă numai limbajul considerat ca absolut. Nu limbajul, ci limbajul absolut, dezlegat de celelalte subiecte, este identic cu poezia“.
► Marele Coşeriu este titlul unui volum de evocare, pentru moldovenii lui şi pentru noi, la împlinirea, pe data de 27 iulie, a 95 de ani de la naşterea celui care avea să fie supranumit, în viaţă fiind, „Gigantul de la Tübingen“ şi, paralel, „Un lingvist pentru secolul XXI“. Volumul a fost publicat, recent, de Teodor Popovici, medic pensionar, consătean al lui Coşeriu, şi a reprezentat una din meritatele atracţii ale întâlnirii din ziua naşterii acestuia de la Mihăileni-Bălţi, după ce, anterior, fusese lansat în cadrul unui simpozion ştiinţific omagial, la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.
Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
