Caută 
1 MIN
Ca orice artist care apelează la satiră şi la sarcasm, Horaţiu Mălăele vede monstruos şi simte îngrozitor…
Horaţiu Mălăele face parte din rara familie a virtuozilor care pot reproduce la un singur instrument ciripitul păsărilor într-un crâng potopit de flori, uruitul roţilor de tren sau un întreg concert, la care participă vioara, violoncelul, toba, cornul, clarinetul, harpa, trompeta şi ţambalul, uneori cuţitul şi tingirea; prestaţia sa, dincolo de rafinamentul desăvârşit, păstrează ceva şi din aerul unui magician ce scoate dintr-o pălărie, ba iepuraşi, ba cărţi de joc sau chiar o întreagă herghelie de suflete aflate în devălmăşie. Această virtuozitate pleacă întotdeauna de la exagerarea unor trăsături de caracter şi prelungirea lor într-un grotesc bine temperat. Însuşi artistul este construit din linii asimetrice, din unghiuri şi spirale, ce se rotesc în aer, alcătuind o construcţie bizară, care stârneşte când râsul, când lacrimile, iar la sfârşitul prestadigitaţiunii, aplauze şi ovaţii ca pe stadion.
Dacă publicul se lasă sedus de arta sa, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu actorul, care îşi are propria sa filozofie despre spectacol. Aplauzele nu-l încălzesc nicicâtuşi de puţin, el s-a obişnuit atât de mult cu ele, încât le acordă tot atâta importanţă ca unui duş mai degrabă rece decât cald. Cu sau fără ovaţii, Horaţiu Mălăele rămâne la fel de lucid, la fel de sceptic în privinţa naturii umane. Ştie că totul nu e decât o iluzie, o impresie de moment şi că firea omului e schimbătoare ca şi vântul.
Horaţiu Mălăele cochetează cu spectatorii, le trimite bezele, aplaudă şi el, la un mod caricatural. Uneori apelează şi la fumigaţii. Înfăşurat într-o perdea de fum, actorul nu uită nici de joben, nici de bastonul magic, cu ajutorul căruia trasează cercuri concentrice în aer pentru a se arunca, acoperit de flăcări, în interiorul lor. Rând pe rând devine tigru, leu, elefant, şarpe boa, rinocer, scaun, cântăreaţă cheală, dar şi iepuraş scos din propria-i calotă craniană. Nu uită, la sfârşitul demonstraţiei, să jongleze şi cu abstracţiunile, transformând dresura de scaune şi elefanţi într-una de litere şi cifre. Mai rar o astfel de artă, stăpânită de un singur protagonist. Formula sa magică e viaţa însăşi, din care artistul extrage fire nevăzute pentru a o destrăma în faţa noastră ca pe un ciorap de nyllon ce-i înveleşte chipul, uneori şi piciorul stâng. Prin găurile apărute, ni se relevă o altă faţă a lumii. Un chip abscons, pe cât de zâmbitor, pe atât de hâtru. O mască în mişcare, ce strâmbă spectatorul, pliindu-se pe faţa lui. Ceea ce vedem pe scenă nu e doar o simplă reprezentaţie exterioară. Spectacolul, cu tot cu protagonist şi recuzită, alcătuită din elemente aparent comune, pe măsură ce jocul prinde amploare, se mută din golul halucinant al scenei, în golul nostru interior, umplându-l, pentru câtva timp, de un conţinut ambiguu. Oricine poate deveni orice. Sentimentele glisează unele, se încolăcesc unele peste altele, alcătuind un ghem asemănător cu un cuib de şerpi, aflat în perioada rutului. Contemplând spectacolul, simţim cum ne trec fiori reci pe şira spinării. Fugar ne punem întrebarea: oare aceştia suntem noi?! Acestea sunt sentimentele ce ne animă, ideile ce ne devorează conştiinţa? Nu avem timp pentru prea multe cogitaţiuni, căci, chiar în momentul când suntem pătrunşi de ele, maestrul face o mişcare bruscă şi ghemul de şerpi ia foc, transformându-se într-o foaie de hârtie, pe care care artistul o mototoleşte şi o aruncă în coşul de gunoi, nu înainte însă de a scutura toate literele din ea, murmurând în sinea sa: „Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus îţi trebuie unanimitate.”
Maestrul se alintă, autoparodiindu-se până la pastişă. Actorul se multiplică. Şi multiplicându-se, îşi bate joc, pe cât de cinic, pe atât de elegant, de propria-i persoană, dar şi de spectator… De aici şi tot farmecul său. Spectatorul simte că actorul îl persiflează, că-l ia peste picior, dar se lasă sedus de acest dublu joc. Caricatura apare şi pe scenă, şi în sală. Ai impresia că actorul evoluează în faţa unei oglinzi sparte în sute de bucăţele şi că fiecare ciob îi amplifică una dintre trăsături. Desigur, dacă l-ar urmări mai cu atenţie, spectatorul ar trebui să fie cuprins de indignare. Ca un adevărat demon, Horaţiu Mălăele i se strecoară în ungherele cele mai ascunse ale sufletului: privirea sa lucidă scoate la suprafaţă slăbiciuni de caracter, ura, sila de sine şi prostia, dar pe măsură ce ele se conturează în faţa noastră, brusc demonul devine om, iar diformul, linia dură se îndulcesc: are loc transfigurarea. Artistul ştie să dreseze slăbiciunile umane, dar ştie să mângâie şi să alinte.
Ca orice artist care apelează la satiră şi la sarcasm, Horaţiu Mălăele vede monstruos şi simte îngrozitor…
L-am întâlnit înainte de premiera spectacolului O scrisoare pierdută, în foaierul Teatrului Naţional din Iaşi, unde actorul avea un vernisaj de grafică şi pictură. Horaţiu Mălăele era degajat, deşi părea uşor obosit, uşor plictisit de sine şi de public. Era un Horaţiu Mălăele când entuziast, când caustic, când blazat. Grafica sa consuna cu personajele pe care actorul le interpretase sau urma să le interpreteze pe scenă. Probabil că schiţele sale îl ajută să contureze personajele, dar să se şi lepede de ele. Graficianul apelează întotdeuna la sugestii care vin din lumea sunetului, precum şi din cea a gesturilor.
În timp ce stăteam de vorbă în foaier, actorul mi-a mărturisit: „Nu-mi dau seama care ar fi relaţia dintre caricaturile mele şi personajele pe care le interpretez pe scenă. Modul meu de a mă înţelege cu oamenii e într-un fel şi cinic. Personajele mele şi caricaturile sau grafica se înţeleg foarte bine între ele. Desenele mă ajută să ajung la esenţa caracterelor, după cum mă ajută şi dialogul cu oamenii care îmi ies în cale. Stilul este legat întotdeauna de subiect, dar şi de obiect. Îmi place să transform oamenii în umbre, iar umbrele în oameni. Golesc conţinutul, obţin o formă, un caracter şi-l haşurez trăsând linii şi puncte în răspăr. Îmi plac limpezimea, claritatea, dar şi obscurul, care se naşte dintr-un surplus de luciditate. Da, cam asta fac…”
Mi-a stat pe limbă să-l întreb despre calităţile şi defectele pe care le posedă. Mărturisesc că mi-a fost teamă de răspunsul său în doi peri, aruncat în treacăt în capul interlocutorului în stil specific, „horaţian”.
Mai târziu, am găsit răspunsul la întrebarea mea nepusă, într-un interviu al actorului, prilejuit de apariţia unei insolite cărţi – Rătăciri. Iată ce spunea Horaţiu Mălăele despre Horaţiu Mălăele şi talentul său: „Eu m-am născut saşiu, cu rahitism în stare stabilă, reumatism poliarticular, rubeolă, rujeolă, otită, pecingine, puţin afon, puţin dislexic, puţin bâlbâit, adică posedând toate argumentele unui eşec plenar.” Şi tot el: „A te chinui să faci un lucru aşa cum vrei numai tu este ca şi cum ţi-ai dori să ai un copil cu o femeie gonflabilă.” „Sunt un visător cronic.” „Mi-a plăcut o vorbă a unui prieten, pe care am tot amintit-o în contexte diferite: «Sunt oameni atât de proşti încât nici nu pot să traverseze strada. Ei se nasc, trăiesc şi mor pe acelaşi trotuar. Uneori, eu îi ajut să urce pe scenă. Şi aceasta fiindcă sunt un visător cronic.»” Legat de vise, privindu-mă un pic cam câş în ochi, maestrul Mălăele mi-a mărturisit: „Am fost cu copiii în parcul Ioanid, să înălţăm un vis. Era împachetat îngrijit, într-o cutie destul de mare, îmbrăcată într-o hârtie albastră, lucioasă, pe care fuseseră imprimate câteva stele galben-pai, de un presupus prost gust. Pe laterala din stânga sus se afla ştampila fabricii de vise, iar la subsol, destul de mare, cineva scrisese grăbit adresa şi numele meu. Deşi nerăbdător cum sunt din fire, am desfăcut-o cu prudenţă, să nu provoc vreo stricăciune. Înăuntru am dat peste un coşmar. Semăna cu o roată de camion, urât colorată, ce degaja un miros greu, de crematoriu. Primul gând a fost să fac o reclamaţie. M-am răzgândit. Râzând, copiii începuseră deja să-l dea de-a dura.”
În timp ce ne strângeam mâinile, privindu-mă, tot câş, Horaţiu Mălăele a adăugat: „Nu căuta prietenia oamenilor cinstiţi! Vei suferi de singurătate şi vei avea parte de mari dezamăgiri”. „De ce?” l-am întrebat. „Fiindcă oamenii cinstiţi sunt atât de cinstiţi încât nu mişcă un deget pentru nimeni, ci, tocmai din pricina cinstei lor, au obiceiul, când ţi-e lumea mai dragă, de-a-ţi vârî unghia în gât…”
Nichita Danilov este directorul Casei de Cultura „Mihai Ursachi”, scriitor şi publicist
