Iarna, ciorile şi spânzurătorile

Într-adevăr, abia aşteptam să vină Crăciunul, ca să mergem cu colindul. Ne făceam un plan: colindam întâi rudele şi familiile cu dare de mână, apoi mergeam şi pe la ceilalţi. Nu ocoleam nici casa preotului, situată la marginea satului, care ne ieşea în întâmpinare, înălţându-şi barba albă, despicat în două, şi privindu-ne cu ochi severi. Ştiam că nu trebuie să greşim nici o notă, aşa că ne străduiam din răsputeri să articulăm ca la carte, fiecare silabă, fiecare cuvânt. Banii strânşi pe colind îi împărţeam în pridvorul bisericii. Fiecare dintre noi se alegea cu mai mulţi Tudori şi câte un Bălcescu, ca să nu mai vorbim de mărunţişul pe care unii îl aruncau iarna în nămeţi, ca să-l înmulţească primăvara, când bănuţii galbeni aveau să răsară odată cu ghioceii şi păpădia, năpădind întreaga ogradă şi toloaca din faţa bisericii, unde cândva, în vremuri de demult, se întâmplase o nenoricire. (O fată frumoasă fusese măritată fără voia ei cu un alt băiat decât cel pe care-l îndrăgea. În timp ce mirii ieşiseră de pe poarta bisericii urmaţi de alaiul de nuntaşi, logodnicul de taină ieşind în întâmpinarea lor, îşi trase un glonte în tâmplă şi se stinse zvârcolind la picioarele lor. De atunci în locul acela n-a mai crescut icioadată iarbă. Şi de atunci, în fiecare duminică, o mână nevăzută aduce un buchet de flori.)

În casa noastră se încetăţeniseră alte obiceiuri. Tata ne spunea că banii câştigaţi din colind au darul de-a revela viitorul. Astfel că în ajun de Bobotează îi aruncam în fântâna plină de peşti. Ca să fim curaţi la trup şi la suflet, mama ne pregătea din timp baia de aburi construită în spatele şurii, nu departe de pârâuaşul Alb ce traversa grădina şi unde iarna ne trăgeam cu patinele şi săniile. Un fum albăstriu, dens ca laptele plutea peste nămeţii de zăpadă ce se înălţau până sub streşini, apoi strecurându-se printre şiruri de mesteceni şi mălini se urca la cer. După ce jarul spuzea în cuptorul clădit din pietre de râu, se îmbăiau bărbaţii. Apoi venea rândul femeilor şi al copiilor. Mama ne întindea pe laviţă şi după ce ne "binecuvânta" cu măturicea de stejar, ca să prindem vlagă, lua un şomoiog de frunze de mesteacăn şi cu el ne freca trupuşoarele dogorind de căldură, până se desprindeau toate păcatele şi toată obrăznicia din noi. Apa rece în contact cu pietrele înroşite se transforma instantaneu în aburi. În baie temperatura urca spre 70-80 de grade. Uneori şi mai mult. Simţeam că ne plesnesc tâmplele, că ne crapă inima în piept. Ca să ne răcorim, ieşeam în goană şi ne tăvăleam goi pe zăpadă, apoi reveneam în saună. Făceam drumul acesta dus-întors de zece-douăzeci de ori, până când cei mari, sătui de fâţâiala noastră, ne puneau în braţe hainele şi pe jumătate goi ne expediau acasă, nu înainte însă de a ne trage un ultim frecuş cu măturicea încinsă şi a ne vărsa peste capul dogorind de căldură o găletuşă de apă amestecată cu bulgări de zăpadă. În saună rămâneau femeile, mama, vecinile şi bunica, care, la cei şaptezeci şi doi ani ai săi nu se sfia să iasă din baie acoperită doar cu o pătură, ca să nu-i vadă nimeni goliciunea, pentru a coborî într-o copcă făcută parcă anume pentru acest scop. După fiecare cufundare în apa îngheţată, o auzeam cum îşi face semnul crucii şi se roagă lui Dumnezeu să ne călăuzească pe calea cea bună şi să nu ne lase pradă celui viclean… În schimb, tata ne aştepta cu ceainicul în clocot şi cu plăcintele aşezate-n farfurie. Ei, bărbaţii, adică tata şi prietenul său Prohor, stăteau aşezaţi la o măsuţă joasă, cu bărbile frumos ajustate din foarfecă şi cu omoplaţii acoperite de ventuze: ridicau câte un păhăruţ de tărie în cinstea gerului şi a iernii. La fiecare bătaie a clopotului ce suna de vecernie, îşi aduceau aminte de vremuri de demult.

A doua zi era ajunul. Seara, tata ne punea să aruncăm banii în fântână. Avea loc un întreg ceremonial. Bănuţii strânşi la colind erau aduşi pe o tavă strălucitoare, stropită cu aghiasmă. Lovindu-se de luciul negru al apei, micile monede de alamă răsunau ca nişte clopote. Ciulindu-şi urechea la fiecare plescăit, tata trăgea concluziile de rigoare. Aveau să vină ani buni. Minunaţi. Şi au venit. Într-un an "cotele”, de a trebuit să coborâm toţi sacii de grâu din pod şi să încărcăm ştiuleţii de porumb din hambar, ca să-i ducem, pe cheltuiala noastră, la centrul de colectare, iar în următorul an – colectivizarea…

Dar înainte de asta au venit ciorile. A fost un adevărat potop. Oamenii se uitau cu îngrijorare la copacii pe care atârnau ciorchini de păsări negre, le ascultau croncănitul ameninţător, şi clătinau cu îngrijorare din cap. Se aşteptau să se întoarcă războiul. Sau foametea. Ciuma sau holera. Sau stabilizarea, când peste noapte banii îşi pierduseră orice valoare, astfel că un kilogram de grâu costa un kilogram de lei.

Zadarnic trăgeau clopotele. Zadarnic tămâiau copacii şi se rugau fierbinte la icoane, căutând să scape satul de năpastă. Puhoiul de ciori creştea în fiecare zi. Stoluri negre soseau dincolo de graniţă. Poposeau pe stâlpii de telegraf, pe vagonale de marfă staţionate în gară. Înnoptau pe acoperişul şcolii, se aciuiau în clopotniţă, îşi curăţau pliscurile de crucile îngheţate. Dimineaţa îşi luau zborul topindu-se la orizont şi seara se întorceau la cuiburile lor ce semănau cu nişte muşuroaie.Veneau tot mai multe şi mai multe.

Zadarnic preoţii ieşiseră în ninsoare cu prapurele, cu icoanele făcătoare de minuni, ferecate în argint suflat cu aur, zadarnic coborâseră crucea de lemn, agăţată deasupra iconostasului, pe care o desprindeau de la locul ei doar în noaptea de Înviere, zadarnic îşi pusese diaconul Afanasie pe creştetu-i pleşuv sfântul potir, pe care-l folosea la împărtăşanie, zadarnic colindase pe malul râului, ridicând mâinile şi ameninţând aerul năpădit de croncănituri cu Sfânta Evanghelie, păsările rămaseră la locurile lor, ba mai mult, imediat după Bobotează depuseseră ouă mici, verzui în cuiburile muşuroaie clădite în plină iarnă şi se puseră pe clocit. Cloceau cu schimbul, ziua femelele, iar noaptea masculii. Nici grămezile de vreascuri aprinse peste care bărbaţii, dar şi femeile, ba chiar şi copii aruncau mereu lopeţi întregi de zăpadă, ca să iasă cât mai mult fum, nu avură nici un efect. Dimpotrivă: femelele care cloceau scoteau parcă nişte ţipete ce trădau mulţumirea, iar masculii cocoţaţi pe ramuri le acompania în cor. Pesemne fumul ce se înălţa în vârtejuri încălzea nu numai pieptul, ci şi ouăle depuse cu nemiluită în cuiburile sure, năpădite de promoroacă. În zorii zilei, cioroii, mari, graşi, cu penele strălucitoare, năpădeau curţile oamenilor, umblând nestingheriţi printre orătănii, intrau în coteţe şi în grajduri, curăţind de de ovăz copitele cailor, ale vacilor; fălfâind uşor din aripi se lăsau pe spinările vitelor, coborând apoi în iesle şi în troace, fără să se sfiască de râturile ameninţătoare ale porcilor şi cele furioase ale taurilor. Ieşind pe uşa grajdurilor, se îndreptau spre cuştile câinilor, care în loc să se repeadă să-i sfâşie, scoţând un sheunat jalnic, se strecurau în găurile săpate de iepuri pe sub temelia şurelor şi a caselor. Stolurile păreau că izvorăsc de undeva de pe graniţă, de sub zăpada ce acoperea arăturile. Privind răndurile de sărmă ghimpată şi stălpii frumos vopsiţi în trei culori, ce despărţeau satul în două (în locul graniţei, fusese căndva o uliţă), oamenii cleveteau, spunănd că a sosit vremea lui Anticrist; incazia ciorilor era doar un semn că într-adevăr acest timp e aproape. Unii ziceau că ar fi văzut bulgării de pămănt arat zvărcolindu-se sub nămeţiu şi luănd înfăţişarea funestelor păsări, alţii ziceau că pănă şi pietrele şi rădăcinile plantelor şi ale arbuştilor s-au transformat în ciocuri şi gheare, ce se ridică acum în aer, plutind ameninţător deasupra caselor şi creştetelor înspăimântate ale oamenilor. Şi, într-adevăr, timpul lui Anticrist veni. Ciorile şi spânzurătorile se legănau în aer.

Într-o zi însă au dispărut la fel de brusc cum apăruseră. O apăsare grea plutea în aer. Satul stătea în aşteptare. În locul croncăniturilor de rău augur, se instalase acum o linişte ameninţătoare. Oamenii se uitau la cer şi aşteptau să apară alte semne rele. O cometă roşie, cu coadă ca o mătură, sau fulgere şi tunete în zi de Bobotează. N-au apărut nici unele, nici altele. N-au trecut însă nici bine sărbătorile că s-a auzit zvonul că la Sfatul Popular au descins tovarăşii, veniţi să-i lămurească pe ţărani să se înscrie în CAP. Şi i-au "lămurit” atât de bine, încât după o lună de zile întreg satul era colectivizat.

Publicitate și alte recomandări video