Iaşii capitală

Nu este lipsit de importanţă faptul că, pentru a-i descifra sensul din perspectiva romanităţii, trebuie să avem în vedere adjectivul lat. capitalis (derivat de la caput „cap"), după care se conduc Laurian şi Massim, când scriu „Romania are de capitale Bucurescii" (1871).

► Scaun! Dincolo de actualităţi, amintim că, din vechime, cu raportare la structura statelor feudale româneşti, aşezarea ce constituia reşedinţa domnitorului era numită, prin referire la „şederea" acestuia într-un anumit loc, la statornicia pe care o cuprinde moştenirea din latină scaun. Câteva atestări: „Moldova are scaun târgul Ieşului", scria, la 1795, Amfilohie Hotiniul, într-o De obşte gheografie; „Iaşii au fost scaun domnesc" (Ion Ghica, 1879). Dicţionarul Academiei (DA) consemnează, în diferite texte, şi „scaune" de ţinuturi, respectiv ale structurilor eclesiastice. Nu este un mental singular; rezultat al unor calcuri după limbi străine, în texte din Transilvania întâlnim sintagma „cetate de scaun".

► Acomodări. Cea mai importantă variantă românească a neologismului în discuţie este capitalie, pe care dicţionarele o înregistrează la scriitori moldoveni; printre aceştia, Alecu Russo şi Costache Negruzzi. De la cel de al doilea, preluăm un enunţ care, pe lângă manifestarea, destul de naivă, a sentimentului superiorităţii de gust şi de maniere a orăşeanului faţă de „ţinutaşul" venit la oraş, relevă conştiinţa, la 1840, a unui statut consolidat al centrului cultural-social al Moldovei: „Cum a sosit în capitalie, întăia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului" (Fiziologia provinţialului). Este destul de ciudată această finală, moldovenească, a substantivului (contemporanul celor doi, Ion Ghica, scria capitală), ce pare să reflecte o acomodare la un oarecare… sistem sui-generis; fără să intrăm în amănunte, semnalăm dublete cum sunt epistolie, zambilie, circularie şi chiar vacanţie (la Creangă: „Mâne, poimâne, vine vacanţia de Crăciun").

► Desemnare şi calificare. În cazul discutat, finala pare să se datoreze intenţiei de diferenţiere faţă de adj. fem. capital(ă), iniţial un determinant aşadar. Lexicograful ieşean August Scriban, gândind etimologiceşte, definea ceea ce astăzi numim „capitală" drept oraş capital, urbe capitală, adică „importantă" (1939); vezi şi în DA (1940): „capitala" este „oraşul de căpetenie, cel dintâi oraş al unui stat". Devenit substantiv, mai întâi în vorbire, termenul respectiv îşi consolidează acest statut primind, treptat, determinante de plasare într-un context geopolitic; câteva enunţuri, din scris: „Sofia, capitalul Bulgariei" (o variantă singulară, la Ianache Văcărescu, cca 1710); „Lisabona, capitala crăiei Portugaliei" (Manolache Drăghici, 1835); „Acest târg… ajunsese a fi capitalie de ţinut" (Negruzzi, 1860). Dar, treptat, în exprimarea figurată, vor apărea calificative ale afecţiunii şi preţuirii, cum sunt „Blajul – capitala culturală a Transilvaniei", „Suceava – capitala spirituală a Bucovinei" „Alba Iulia, capitala de suflet a tuturor românilor".

► Reconsiderare. Lui Nicolae Iorga i se părea de neconceput ca un român să nu fi fost niciodată la Iaşi: „În conştiinţa lui naţională ar fi o lipsă dacă el n-ar fi văzut oraşul care a fost şi-şi zice încă astăzi, cu mândrie, capitala Moldovei". Proiecţia este completată, de exemplu din perspectivă istorică, atunci când acest centru politico-administrativ este definit, strict informativ, „capitala Moldovei în perioada 1564-1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 şi 1862 şi capitala Regatului României între 1916-1918". Dar, ceea ce, oarecum administrativ, s-a numit, pentru anii 1916-1918, „capitala provizorie a României", capătă alt profil din perspectiva spiritualităţii şi a responsabilităţii sociale, sentimente exprimate de un generic, de tipul „Iaşi, capitala care uneşte" (formulare din presă, 1 decembrie 2016).

► Momentul 1916, dramatic, este admirabil reflectat de extrase din presa vremii publicate în pliantul apărut acum, prin „Departamentul Centenar". Oraşul care, tehnic (!), s-a numit, apoi, cu referire la anii rezistenţei, doar „capitala de război", în decembrie 1916, era caracterizat de mai mulţi „pribegi", cu recunoştinţă, nu doar ca „bătrâna şi ospitaliera capitală a Moldovei", ori „insula de scăpare a naufragiatului", ci şi drept „capitala României ce ne-a mai rămas", „capitala întregului neam românesc", încrezători în revenirea vechiului său prestigiu în viitoarea Românie.

► Remarcabil tot ce au făcut zilele acestea membrii Asociaţiei Studenţilor Jurnalişti din Iaşi, „celebrând România"; de fapt, ne-au condus spre aceste rememorări şi ni le-au favorizat. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi