Ignorarea faptului de a trăi

Nu ştiu cum mă ajută de data asta Dumnezeu să scriu detaşat. Sunt (cât să fie?) vreo câteva minute, literalmente, de când am aflat că poetul Eugen Cioclea, un poet născut, iar nu făcut, boem fastuos pe vremuri şi epavă din ce în ce mai umilă în ultimii ani, a murit! L-am văzut ultima dată acum vreo două săptămâni, cu prilejul unei şedinţe a filialei Chişinău a USR. Portretul fizic ar cere pricepere de prozator. Un cap masiv, faciesul lat, cu mandibule proeminente, un barbişon de-un alb spălăcit (ca şi chica de pe creştet), umeri cam surpaţi, dar încă sugerând fostele linii de forţă. În tinereţe, va fi fost voinic ca un taur. Când l-am revăzut, ca şi în perioadele de mai înainte, arăta – nu premeditez nimic, doar configurez o impresie – ca un mujic. Da, chiar asta e: avea ceva tolstoian în el: ţinută, anvergura frunţii, privirea de o albăstrime insondabilă. În ultima vreme, avea o vorbire indiscernabilă, aproape că nu-l puteai pricepe. Dacă-l priveai dintr-o parte, cum stă afundat în tăcerile lui de cremene, cu eterna ceşcuţă de cafea dinainte, la una dintre mesele de pe terasa Uniunii Scriitorilor, te halucinau pentru moment vechile lecturi din Turgheniev…

Cred că suntem prevăzuţi, fiecare, cu mecanisme de autodistrugere. Unii le controlează, alţii nu prea. Există o categorie aparte (nu ştiu cât de numeroasă e) care le cultivă cu voluptate. Dintre cazurile notorii în minte îmi vine acum Esenin şi Vîşoţki. |ştia au galopat pe cai înspumaţi în întâmpinarea morţii. Eugen Cioclea s-ar înscrie onorabil, şi valoric, şi desigur ontologic, în această serie. Criticii, apropo, şi-l dispută: şaptezecist?, optzecist? Face parte, biologic, din generaţia lui Dabija. Strict estetic însă lucrurile ar depăşi limitele problemei. Va trebui să recitim textele, cu un ochi mai puţin doctrinar (şi chiar mai puţin entuziast) pentru a vedea cât posmodernism e în magma lor deloc ludică, la o adică, şi nici pe departe calofilă. Natura lor e nonconformistă în sens tranzitiv: Cioclea are mereu de spus ceva care insolitează confortul filistin. Stridenţele lui nu sunt premeditate, efecte prevăzute în scenariu sau elemente de spectacol: sunt un chip organic, intrinsec. Eugen Cioclea e cel mai puţin artizan dintre toţi optzeciştii noştri: are meşteşugul (cum altfel?), nu şi conştiinţa lui; sau nu în gradul agasant teoretic, pe care nu şi-l mai pot escamota alţii. Tocmai autenticitatea aceasta fără prihană, directeţea, dicţiunea nervoasă, care nu ascultă, cel mai adesea, decât de propriile umori, neglijând construcţia, îl singularizează în interiorul grupului (care pune preţ, după tipic, pe efectele de limbaj, e preocupat să alterneze registrele, adică suferă, chit că într-un mod superior, de autorlâc şi egofilie). Cioclea nu face literatură decât implicit (vorbesc pe urmele unei vechi reminiscenţe de lectură); fundamental, e un revoltat care trebuie să-şi rostească imprecaţia. De fapt, nu prea are importanţă cum e, poate fi oricum, un nostalgic, de exemplu, sau un contemplativ; contează că regimul său nu e sintactic: se dezvoltă într-o zonă mai profundă. Ca să mă fac explicit, aş spune că pentru genul acesta de autori, limba nu e scop (sau nu atât scop), ci mijloc. Cu alte cuvinte, o lirică ce naşte înainte să intervină limbajul. Aceeaşi impresie mi-au produs-o, fiecare la vremea lui, şi cei doi mari autori ruşi…

Ce-i face pe oamenii aceştia să se autodevoreze într-o veselie? Sunt atât de hărăziţi, triumful pare înscris în codul lor genetic. Parcursul lor însă e un raliu nebun spre final. Mergeţi la Numitorul comun, debutul târziu (la 40 de ani!) al lui Eugen Cioclea: nimic afectat. Ce a părut o gesticulaţie exterioară e realmente o natură. Nu putem vorbi aici de literaturitate ca tehnică: e forma unei veritabile combustii. Cartea anunţa o mare conştiinţă şi un poet pe măsură. Mi-i teamă însă că mâna pe care Dumnezeu ţi-o pune pe creştet nu-i deloc ce crezurăm: o binecuvântare. Statistica arată că e mai degrabă un gest letal. Şi poate că n-ar trebui să mai privim cu atâta dezgust cum beau şi se droghează, cum zac încleştaţi pe sub mese sau cum cerşesc de mâncare ei: sunt nişte condamnaţi divini. Pe ei, într-adevăr, cum spune Pessoa, ignorarea faptului de a trăi îi umple de viaţă…