Încă un an cu Dragnea. Rezistaţi?

Marţi, 5  septembrie 2017, veştile de la Înalta Curte au venit ca nişte capitulări surprinzătoare de pe un front unde se părea că aliniamentele încă rezistă. Mai întâi, dimineaţă, ştirea că trebuie reluat de la zero procesul în care Călin Popescu Tăriceanu este inculpat pentru mărturie mincinoasă în dosarul retrocedărilor. Motivul? Tam-nisam, foarte convenabil pentru inculpat, preşedintele completului se pensionează. După prânz, a venit şi anunţul că pensionarea aceluiaşi magistrat determină reluarea procesului lui Liviu Dragnea pentru abuz în serviciu şi fals intelectual, proces care se apropia rapid de un final negativ pentru şeful PSD.

Până la terminarea vacanţei judecătoreşti, o parte a societăţii – îngrijorată de sofisticatul asalt împotriva justiţiei şi de pornirile despotice ale liderului PSD – nutrea speranţă că toamna va aduce, în cele din urmă, o condamnare care să-i pună odată capăt carierei publice lui Dragnea. Măsura Înaltei Curţi amână procesul într-un viitor greu imaginabil. Punând la socoteală cazul lui Călin Popescu Tăriceanu, dar şi a altor dosarele grele, care riscă să fie reluate (Gabriel Oprea, Sebastian Ghiţă, Dan Şova), vedem conturată o înfrângere zguduitoare. Am pierdut şansa istorică de a bloca cu mijloacele statului de drept un lider corupt, tentat să joace tot mai apăsat cartea iliberalismului. „Reluarea” procesului lui Liviu Dragnea de la zero are o importanţă sistemică. Decizia miroase, de fapt, a achitare-graţiere. Până la finalul procesului, dacă va mai fi unul, justiţia românească şi statul în ansamblul său nu vor mai semăna prezentul.

Până la această „reluare”, Dragnea acţiona sub presiunea unei iminente condamnări, ceea ce-i vulnerabiliza poziţia în partid şi păstra coerenţa tactică a organizaţiilor autonome din societatea civilă, a unor judecători şi procurori rămaşi consecvenţi imperativelor anticorupţiei. După 5 septembrie, Dragnea are timp berechet să treacă la execuţii. Păstrând proporţiile, cam ceea ce face metodic Erdogan în Turcia, după lovitura de stat eşuată. Uitaţi-vă la execuţia fulgerătoare a baronului Adrian Ţuţuianu, care devenise un pretendent la preluarea conducerii PSD, în cazul discuţiilor despre succesiune în partid. Decapitarea lui Ţuţuianu, în orele în care Dragnea primea amânarea de la Înalta Curte, e o demonstraţie de forţă pe care partidul a înţeles-o.

Capitularea Înaltei Curţi în cel mai important proces anticorupţie al momentului transmite un semnal în întregul sistem de justiţie. Riscurile demobilizării, acomodării şi pactizării magistraţilor cu noul regim cresc exponenţial. Ca procuror şi judecător este suficient să priveşti cum redutele sunt luate cu asalt una câte una; să constanţi ce lupte se duc în interiorul Inspecţiei judiciare. Să te sperii de faptul că procurorii Inspecţiei judiciare trimişi la DNA caută să obţină ilegal informaţii despre interceptări, despre denunţători şi martori sub acoperire din dosare în care sunt implicaţi lideri politici. Să observi cu cât tupeu se deschide o acţiune disciplinară împotriva procurorilor DNA (Marius Bulancea, Paul Dumitriu şi Jean Uncheşelu), care au îndrăznit să se autosesizeze în privinţa circumstanţelor şi legalităţii ordonanţei 13. Acestea sunt represalii făţişe. Este cumplit să remarci ce tip de reformă pune la cale Tudorel Toader, dar şi cum funcţionează CCR, instituţie devenită un fel de night-club al fantasmelor PSD, ca să înţelegi că, într-un an de zile, e foarte posibil ca justiţia să-şi ceară scuze publice pentru îndrăzneala de a-l fi luat la întrebări pe Dragnea.

Să nu uităm nici încercările de a sugruma libertatea presei, cum a fost episodul descinderilor instituţiilor de control la redacţiile Rise Project şi Hotnews, unde se publică informaţii sensibile despre Tel Drum. Vorbim despre atmosfera de teroare şi omerta din Teleorman, care, instituţie cu instituţie, om cu om, se întinde peste întreaga ţară, configurând o ordine politică şi socială irespirabilă.

Este greu de crezut că, doar prin intervenţii externe, cursul actual mai poate fi stopat.

Judecând după aplombul denunţării conţinutului tratatelor cu Occidentul („Murim, văd, – zice Dragnea – de dragul externului şi văd că asta este preocuparea principală, uitând câteodată că suntem români, nu slugi“), rămâne să ne ocupăm mintea cu unicul subiect pe care partidul îl agreează: referendumul despre familie. Adică a referendumului despre nimic.