Înjurătura şi cultura

Despre oamenii care vorbesc mult (şi fără rost) se zice că au gura cât o şură, că-s gură-spartă sau, şi mai sugestiv, că au stuchit (scuipat) la furcă. Despre cei scumpi la vorbă – mutălăii, cum li se spune în popor – se crede că li se scoate vorba din gură cu cleştele. Indiferent că-i multă sau puţină, proastă sau aleasă, cu rost sau fără rost, vorba e, în mentalul colectiv, un blazon al înzestrării intelectuale, presupunerea-clişeu fiind aceea că înţeleptul ştie ce zice, în vreme ce neghiobul zice ce ştie.

Din matca acestui stereotip derivă şi prejudecata că individul fără carte înjură mai abitir decât omul albit de şcoală. Până pe la mijlocul secolului trecut, o asemenea deosebire de comportament lingvistic era justificată prin prisma faptului că, la vorbitorii mai puţin educaţi lipsesc îngrădirile care guvernează vorbirea oamenilor instruiţi, astfel că maniera de a vorbi a celor dintâi ar fi naturală, spontană şi mai liberă decât vorbirea celor din urmă, mai mereu prinsă în chingile convenţiilor sociale ori de altă natură. Cu alte cuvinte, doar gura păcătosului necurăţii grăieşte!

Nu doar reperul educativ a fost angajat în portretizarea celor cu gura mult prea slobodă. La fel de pregnantă ca şi credinţa că mersul la şcoală domoleşte impulsul de a înjura e şi ideea că bărbaţii înjură mai vârtos decât femeile, iar această distincţie de gen s-a întovărăşit cu o alta, legată de vârstă, fiind larg acceptată impresia că tinerii înjură mai mult şi mai des decât oamenii de alte vârste, decât bătrânii, de pildă.

În spaţiul public românesc, şi nu numai, înjuratul e cel mai adesea perceput ca simptom de bădărănie. Nu deranjează atât lipsa de cultură sau, mai precis, lipsa de educaţie lingvistică a vorbitorului, cât vădita sa lipsă de tact şi de bun-simţ. Ofensează, înainte de toate, preaplinul de mârlănie. Prin urmare, în spaţiul public, actul de a înjura este sancţionat energic, în special prin sancţiuni de tip verbal. Ne folosim cu pompă de vorbe tari pentru a-i stigmatiza pe cei ce recurg la cuvinte necioplite, însă nu facem realmente aproape nimic pentru a-i scoate din peisaj pe cei ce cultivă zilnic retorica malefică a înjurăturii. De altfel, pornirea de a-i mustra public pe cei ce înjură, dar fără le a impune corecţii de natură factuală, rezonează cu obişnuinţa părinţilor de a-i certa, de formă, pe copiii care îi înjură cu foc atât pe apropiaţi, cât şi pe necunoscuţi, întrucât nu pricep ce valoare au spusele furate de la alţii. În sinea lor, mulţi părinţi sunt satisfăcuţi că odraslele au deprins ocara „de om mare”, că s-au înscris, cum s-ar zice, în „tradiţie”. Ca practică de reglare a relaţiilor interpersonale, înjuratul se manifestă atât de pregnant în sfera vieţii de zi cu zi, încât poate fi întâlnit pe orice palier (de sex, de vârstă, de mediu social, de prag de educaţie). S-ar zice că, la români, înjurătura nu e un artificiu cultural, ci un dat natural.

Totuşi, prejudecăţile pot fi înlăturate, iar stereotipurile, dezrădăcinate. În ziua de azi, e suficient să mergi pe stradă cu urechea ciulită la vorbirea celorlalţi pentru a constata că e greu de spus ce grup de vârstă înjură mai vârtos, din moment ce şi şcolarii, şi octogenarii recurg la cuvintele tabu ale limbii materne, cât de nerealistă e axioma conform căreia bărbaţii înjură mai abitir decât femeile sau ce lipsă de suport empiric are supoziţia că vulgul ar fi mai predispus la injurie decât elita. Acestor observaţii le putem oricând adăuga constatarea că, indiferent de condiţia vorbitorului dispus să recurgă la înjurătură, actul de a înjura se manifestă într-un context. Adolescenţii înjură cu poftă pentru a se distra şi pentru a întări prestigiul anturajului din care fac parte. Fotbaliştii înjură pentru a-şi manifesta bucuria că au înscris în poarta adversă sau pentru a-şi descărca furia iscată de pedeapsa arbitrului. Militarii înjură pentru a-şi masca slăbiciunile sau pentru a-şi învinge frica. Şi poeţii înjură, dar din alte motive, cele de ordin prozodic având întâietate. Dacă ar fi să enumerăm situaţiile şi motivele cunoscute pentru care oamenii înjură, am umple o carte. De fapt, o astfel de lucrare a şi fost scrisă de lingvistul Geoffrey Hughes, se intitulează An Encyclopedia of Swearing (O enciclopedie a înjurăturilor, 2006), şi cuprinde aproape 600 de pagini detaliate de istorie a sudălmilor englezeşti pe care mulţi tineri români ai prezentului le întrebuinţează cu râvnă, atât acasă, cât şi la şcoală.

Ne-am luat cu vorba şi ne-am îndepărtat de la subiect: cine e mai apt să înjure cu sete, nătărăul necioplit, aşa cum ne îndeamnă un vechi stereotip să credem, sau un biet şoarece de bibliotecă? Unele studii recente (2015) de psiholingvistică înclină balanţa în favoarea omului cultivat. Specialişti reputaţi precum psihologul american Timothy Jay subliniază că teza conform căreia indivizii lipsiţi de educaţie înjură mai copios decât oamenii instruiţi nu se susţine, în condiţiile în care fluenţa în exprimare e un seismograf credibil al performanţei lingvistice a vorbitorului. Altfel spus, pe maidanul buruienos al invectivei, un om care a citit multe şi a auzit şi mai multe e mai apt să-şi exerseze acuitatea comunicativă decât fericitul posesor al unui vocabular sărac, primitiv şi vlăguit de lipsa cronică de lectură. În întrecerea dintre un analfabet fudul şi un om citit, fudulul nu ar avea nici o şansă, dar, spre norocul lui, cel ce a stat cu nasul în carte ştie să-şi pună pază la hotarul nevolnic al gurii. Vorba ceea: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi