Caută 
1 MIN
Cu un singur lucru nu am reuşit să mă acomodez în inspecţii: ospitalitatea supra-dimensionată a gazdelor, ospitalitate care, pentru naturile sensibile, poate induce o stare de angoasă.
În două decenii şi ceva de profesiune universitară, am participat la câteva zeci de aşa-numite „inspecţii pentru acordarea gradului I în învăţământ”. Am colindat, practic, toate târgurile Moldovei şi trebuie să recunosc faptul că, peste tot, m-a impresionat natura esenţial bună a copiilor şi dăruirea (majorităţii) dascălilor lor. În condiţiile socio-economice ştiute, aş spune că ei (profesori şi elevi) fac adevărate minuni educaţionale, determinându-te să crezi că, în Românica noastră cea de toate zilele, nu e chiar totul pierdut. Cu un singur lucru nu am reuşit să mă acomodez în aceste inspecţii: ospitalitatea supra-dimensionată a gazdelor, ospitalitate care, pentru naturile sensibile, poate induce o stare de angoasă. Dimineaţa, la opt, abia aterizat în şcoală, într-un loc frumos amenajat, te aşteaptă cafeluţe, ceaiuri şi sucuri din abundenţă, asortate cu sute de prăjiturele de diverse forme şi culori. Pot fi prezente şi anumite tipuri de sandvişuri, de la cele cu icre şi pateu, până la cele cu mezeluri fine şi brânzeturi. După prima oră, se revine în aceeaşi ospitalieră încăpere, unde mirosurile amestecate şi grele încep deja să producă o oarecare confuzie. Este intervalul pentru ceva mai consistent. Apar vinurile „cu origini controlate”, ţuiculiţele preparate de „tata-socru” şi vişinatele „de casă”. Interesant, cândva, la o astfel de desfăşurare de forţe bahice, un coleg (măcinat de o migrenă teribilă) nu a gustat nimic, spunând cu glas stins: „Aduceţi-mi, vă rog, un medicament bun, ca să rezist până la sfârşit!” Panicat, profesorul inspectat deschise un fişet discret, de unde aduse o sticlă cu scotch vechi, afumat, de colecţie limitată. Spuse solemn, arătându-i-l universitarului zdrobit de durere: „Domn’ profesor, iată medicamentul! Îl ţineam pentru prânz, dar e oricând binevenit printre noi!” Suferindul avu un vertij paroxistic şi, sprijinindu-se de colţul mesei, imploră cu glas patetic: „Un antinevralgic, oameni buni, vă implor! Atât vreau: un antinevgalgic!”
Claponii fripţi, şniţelele şi chifteluţele cu susan constituie „gustarea de la ora zece”. În noul context, merge un „medicament”, iar bunele gazde nu se sfiesc să-l ofere din belşug. Sărmăluţele aburinde sosesc după penultima oră, pentru ca, pe parcursul discuţiilor candidatului cu membrii comisiei (acestea sunt programate după inspecţia propriu-zisă la clasă!), fiecare să poată ronţăi un cârnăcior picant, o rulăduţă din organe de berbecuţ ori un ouţ umplut cu ficat de răţuşcă. Cine ia în serios dinamica alimentară a unei „vizite de gradul I” riscă să intre în dezorientare chiar în punctul culminant al activităţii, mai precis la vremea susţinerii tezei metodico-didactice a candidatului în faţa corpului profesoral din şcoală şi din oraş (oricum, segmentul respectiv va fi, la rândul său, urmat de un banchet feroce, pentru care numai klingonienii sunt înzestraţi natural, având în vedere caracterul „redundant” al organelor lor – două pancreasuri şi doi ficaţi! Un preşedinte de comisie blajin şi timid, descins, pe la mijlocul anilor nouăzeci, într-un liceu moldav bine cotat a trăit o experienţă de neuitat în acest sens. Omul (incapabil de refuzuri directe!) a acceptat, politicos, trataţiile abundente ale gazdelor şi, fatalitate, la debutul exercitării funcţiei sale (conducerea şedinţei de susţinere publică a tezei), se ridică nesigur de pe scaun, la prezidiu, şi, dinaintea audienţei numeroase, râgâi macabru, după care se prăbuşi la loc cu o privire nedumerit-bovină.
Colegului mai în vârstă căruia îi vorbeam deunăzi despre aceste curiozităţi zâmbi părinteşte, auzindu-mi lamentaţiile: „Asta-i nimic, dragul meu, în comparaţie cu ce se întâmpla la inspecţii înainte de 1989! Crede-mă, este, mai curând, un pas semnificativ spre civilizaţie! Păi, ia ascultă aici nişte poveşti sălbatice, relatate de un bătrân profesor trecut prin multe bătălii! În anii optzeci, când criza alimentară începuse să facă ravagii în România, universitarii se luptau pentru cât mai multe grade, sperând să aducă, de prin târguleţe şi sate, câte ceva de-ale gurii. Cadrele didactice inspectate ştiau chestiunea şi se dădeau de ceasul morţii să procure diverse bunătăţi pentru clipa vizitei înalţilor oaspeţi academici. Am senzaţia că, strânşi cu uşa, ar fi făcut rost şi de cotlete de rechin! Întrebau ei înşişi, în avans, pe profesorii-oaspeţi cam ce şi-ar fi dorit, pentru a merge la sigur. Odată, în preajma Paştelui, un preşedinte de comisie ceru ouă, fără să precizeze însă cantitatea ce i-ar fi fost necesară. Bietul candidat aranjă cu o fermă din regiune să-i aducă un camion întreg, temându-se să nu rişte cu un cofraj-două. Aşadar, la plecare, încărcă Dacia 1300 a preşedintelui cu zeci de cartoane cu ouă – înghesuite pe banchetele din faţă şi din spate, în portbagaj şi deasupra caroseriei.
„Colegul preşedintelui”, continuă profesorul după o mică pauză, „coordonatorul lucrării de grad, mai exact, se uita, blocat, la automobil, întrucât, în mod evident, nu mai avea loc să intre. Preşedintele, privind când la el, când la ouă, spunse, într-un târziu, cu regret: ’Mircică, n-am ce-ţi face! Iei personalul de ora patru şi ne vedem mâine la Universitate!’ Un alt universitar, fără maşină de data asta, a comandat sec doamnei inspectate nişte cărniţă de viţică. Familia rurală a tinerei se execută, sacrificând viţelul cel gras şi, ca atare, la întoarcere, universitarul târa, extenuat, pe culoarele trenului spre casă, cadavrul animalier sângeriu, stârnind oroarea călătorilor, dar, totodată, şi foamea lor structurală, întreţinută magistral de regimul comunist. Nimeni nu mai ştie dacă profesorul a ajuns cu viţelul întreg acasă sau dacă nu a fost consumat el însuşi, canibalic, de stacojii pasageri. Altul a venit, de la grad, călare pe un cal – apropo de fantoma fripturicilor cabaline ce bântuie astăzi Europa! Unul a căzut între două butoaie dintr-o cramă sătească şi nu a mai putut fi urnit de acolo vreme de două săptămâni! Un altul a băut uleiul din candela de pe peretele bunicii profesoarei inspectate şi …” „Domn’ profesor”, am strigat oripilat, „opriţi-vă, recunosc: lumea căreia îi aparţin eu este o culme a civilizaţiei!” „Păi, vezi, băiatule, aşa te vreau! Să apreciezi ce ţi s-a dat! Alţii n-au avut, poate, norocul tau. Şi, într-o nouă ordine de idei, ia zi când mai ai inspecţii anul ăsta? N-ai putea să mă iei şi pe mine preşedinte?”
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor şi decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
