Întâlnirea teatrelor naţionale româneşti de la Chişinău

sâmbătă, 16 aprilie 2016, 01:50
1 MIN
 Întâlnirea teatrelor naţionale româneşti de la Chişinău

Între 23 şi 27 martie 2016, Teatrul Naţional ”Mihai Eminescu” din Chişinău a organizat o reuniune a teatrelor naţionale româneşti, cu scopul de a readuce în atenţie o dată istorică importantă, la care românii din Republica Moldova ţin foarte mult – 27 martie 1918, când a avut loc Unirea Basarabiei cu România. 27 martie reprezintă totodată Ziua Mondială a Teatrului. 

De data aceasta, a fost vorba de o (re)unire în sens teatral la care au participat cu spectacole Teatrul Naţional ”Ion Luca Caragiale” din Bucureşti (20 de ani în Siberia, în regia lui Sorin Misirianţu, şi Între noi e totul bine, în regia lui Radu Afrim, pe 23 şi 24 martie) şi Teatrul Naţional ”Vasile Alecsandri” din Iaşi (Pălăria florentină, în regia lui Silviu Purcărete, şi Cabaretul cuvintelor, în regia lui Ovidiu Lazăr, pe 26 şi 27 martie).

Mă voi referi mai detaliat la spectacolul 20 de ani în Siberia ce are la bază mărturiile Aniţei Nandriş-Cudla din volumul omonim apărut la Editura Humanitas, în cadrul colecţiei ”Memorii. Jurnale”. În 1991, un manuscris, însoţit de o scrisoare, a fost primit de editură, rezultând o carte despre ”destinul bucovinean” al unei ţărănci cu harul povestirii, pe care încercările sorţii o aseamănă lui Iov. Dintr-o eroare, aceasta a fost ridicată de KGB, despărţită de soţ şi deportată în adâncul Siberiei, împreună cu cei trei copilaşi, pentru care a făcut foarte multe sacrificii. Supravieţuind deportării, Ana Cudla îi lasă manuscrisul nepotului ei Gheorghe Nandriş, dorindu-şi ca povestea ei să devină publică. Cartea, considerată de Monica Lovinescu o ”revelaţie” şi o ”mărturie esenţială”, reeditată de câteva ori, a primit în 1992 premiul ”Lucian Blaga” din partea Academiei Române.

Montarea a fost realizată în cadrul programului ”Procesul comunismului prin teatru”. Dramatizarea volumului de memorialistică, regia şi scenografia îi aparţin lui Sorin Misirianţu. Monodrama este interpretată de Amalia Ciolan. Amalia Ciolan nu este un personaj, ci ea dă curs tuturor vocilor din trecut care se cer auzite (vocii Aniţei Nandriş-Cudla şi vocilor apropiaţilor acesteia, dar mai mult decât atât vocilor disperării, speranţei, curajului, perseverenţei, datoriei împlinite). Actriţa Teatrului Naţional din Bucureşti a fost implicată direct în procesul de creaţie, deoarece, odată intrată în posesia cărţii, a început să resimtă nevoia de a mărturisi despre Aniţa Nandriş-Cudla, manifestând o empatie profundă cu trăirile acesteia.

Apărând cu un geamantan simplu, de lemn, îmbrăcată în negru, Amalia Ciolan e de o simplitate înduioşătoare. Evoluţia ei scenică, însă, atinge cote de nuanţare actoricească nebănuite; e şi naturală, dar şi supraumană, dând curs rezistenţei, efortului, capacităţii personajului de a trece prin situaţii de viaţă nebănuite şi de a le depăşi; e dramatică, expresivă, frizând grotescul – atunci când strigă, într-o stare de spirit vecină cu nebunia că vin moscalii, sau când picioarele-i devin infime, iar corpul i se balansează nefiresc, printr-un efect jucat, potenţat de proiecţie; nu te face să râzi, nu te face să plângi, te ţine încordat, desfăşurându-se întreagă prin povestea de necrezut. Iar când zici că a căzut în comă iremediabil, se ridică din nou cu o forţă nebănuită – forţa personajului pe care îl reprezintă şi cu care se identifică prin simpatie şi empatie.

Acest one-woman show, cu storytelling şi proiecţie, are ca miză reconstituirea istoriei recente. Realismul este depăşit prin proiecţie – peste imaginile din mediul natural (lanuri, cer, apă, furtună), redate în stilul folosit de Complicite, pluteşte umbra morţii (păsări negre) şi simbolul libertăţii pierdute (sârma ghimpată ce fragmentează şi umbreşte proiecţia dintr-un colţ). Proiecţia video e de efect, chiar dacă nu tocmai originală. Dacă nu aş fi văzut one-man show-ul lui McBurney de la the Barbican, l-aş fi urcat pe actualul pe un piedestal pentru efectele speciale create prin proiecţie. Însă notez doar că teatrul românesc e la curent cu ce se petrece în Occident şi preia noile tehnici şi estetici.

Decorul minimalist (panoul de fundal pentru proiecţie, simulând un zid de cărămidă, şi sârma ghimpată din faţa spectatorilor) pune anumite limite: între spaţiul libertăţii cucerite prin războaie de independenţă şi revoluţii, spaţiul spectatorului, şi spaţiul celui ce se zbate pentru subzistenţă, libertate, regăsire de sine, recucerirea demnităţii umane. De asemenea, între Europa de Vest (proiecţiile amintesc aproape incredibil de mult de un spectacol occidental) şi marginile Europei, până dincolo de graniţe.

Cu prilejul manifestării de la Chişinău, apreciez interesul organizatorilor pentru ”teatrul românesc” de la Nistru pân’ la Tisa. De asemenea, reţin preocuparea scriitorilor şi a regizorilor din Republica Moldova pentru rescrierea a ceea ce ei numesc ”istoria neamului”. În acest sens, aş menţiona spectacolul de teatru documentar Copiii foametei. Mărturii, în regia Luminiţei Ţîcu, bazat pe mărturiile supravieţuitorilor foametei din 1946-1947.

Tot pe această temă, cu sprijinul Institutului de investigare a crimelor comunismului în România, Larisa Turea a publicat Cartea foametei (Editura Curtea veche, 1998). Pentru a impune colectivizarea, sovieticii au apelat la metoda crudă a înfometării. Iar genocidul este cutremurător deoarece autoarea nu menţionează doar moartea a sute de mii de oameni, ci situaţii limită când părinţii ajunseseră să îşi mănânce copiii. Acest element mi se pare de domeniul fantasticului, cu atât mai mult cu cât contrazice instinctul de conservare. 

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)

Comentarii