Interesaţi de muncă

Scriam în articolul trecut despre locurile de muncă din China, despre felul în are lucrează acei oameni, „spiriduşii” nevăzuţi şi productivi care nu consumă aproape nimic pentru subzistenţă, plătiţi doar simbolic, din spatele miliardelor de jucării de 2 lei şi a celorlalte produse inventate vreodată de om şi răspândite pe întreaga suprafaţă a globului care poartă cu mândrie de zeci de ani celebra sintagmă „Made in China”.

Am vrut să fiu apreciativ la adresa acelor oameni care au dus cultul muncii la paroxism, care îşi petrec întregile lor vieţi ca simple piese mecanice uşor de înlocuit dintr-un angrenaj imens ce înaintează orice ar fi. Făceam cumva indirect comparaţie cu noi, „cei din vest” (interesant e că pentru ei, românii sunt „occidentali”, adică o „specie” mult evoluată, un ideal, exact cum gândeam la rândul nostru când eram sub dictatura comunistă despre „capitaliştii în putrefacţie” din vestul Europei şi America), noi, răsfăţaţii, care suntem destinaţia obiectelor confecţionate uneori cu preţul sănătăţii, al vieţii de către chinezul muncitor. Era de înţeles că adevăraţii vinovaţi pentru situaţia Chinei suntem tot cei de aici pentru că fără cererea noastră insaţiabilă de lucruri ieftine şi în cantităţi uriaşe nu ar mai fi existat nimic din toate astea.

Ei bine, mai departe nu m-am putut abţine să nu compar situaţia respectivă şi cu aceea a românaşului nostru care iubeşte munca la fel de mult ca durerea de măsele… M-am uitat, din nou, pe site-urile pentru locuri de muncă şi, sincer, din nou, m-am amuzat, pentru că din simplele anunţuri scrise de cei care caută un mijloc de a face bani prin depunere de efort, numit convenţional „muncă”, se vedea clar lehamitea cu care erau emise, scârba de a fi nevoit respectivul „candidat” să le scrie, asemănătoare cumva cu ştersul la fund, graba de a scăpa de corvoada lor cât mai repede şi a reveni la statul degeaba, speranţa, nu de puţine ori nemascată, că nu va răspunde nimeni la respectiva cerere şi, nu în ultimul rând, lipsa totală de adevărată disperare care stă, în mod normal, în spatele impulsului de a căuta ceva real. Pentru că disperarea e cea care ne împinge la muncă, aceasta este şutul în fund final care ne determină să ne urnim şi să muncim pentru alţii… Dacă nu ajunge cuţitul la os, dacă nu ne ghiorăie câtuşi de puţin maţul de foame sau ne sfârâie creierul de stres, atunci putem sta mult şi bine cu mâinile în sân fără să deranjăm ori să ajutăm pe nimeni.

La chinezi disperarea e reală şi e mare. La ei chiar e vorba despre un sentiment apropiat de groază pentru că sunt atât de mulţi, presiunea e mare şi, nemuncind, eşti ameninţat să fii împins încetul cu încetul de către mulţime înspre marginea prăpastiei. Munca e singura modalitate de a rămâne în viaţă şi a parcurge un trăi normal. Acest sentiment e în sângele lor şi nu pot face nimic pentru a scăpa de el. Evident că au şi ei leneşii lor, nu încape discuţie, dar numărul celor harnici e cu atât mai mare faţă de al celor puturoşi, încât cei din urmă sunt pur şi simplu neglijabili, excepţii nefericite de la regulă.

În România situaţia e cu totul altfel. Mulţimea celor care fac mofturi atunci când e vorba de lucrat se luptă umăr lângă umăr cu a celor care se dedau întrutotul „părţii întunecate”, adică a muncii. Deci concluzia nu poate fi decât una, că disperarea nu e atât de mare încât să ne împingă la activitatea aceasta finală… Mai avem încă mult să ajungem în acel punct. Există întotdeauna un al doilea plan de scăpare: o retragere la ţară, mutare la părinţi sau rude ş.a.m.d. Mai avem până acolo unde să crăpăm de disperare. Pentru că, să fim serioşi, nici un român, fie el oricât de disperat nu va lucra 14, 15 ore pe zi pentru un salariu minim într-o fabrică zeci de ani… După 7 ore jumătate va rupe uşa fabricii lăsând baltă totul în urmă şi se va opri la primul birt unde să se plângă de situaţie. Ne va rămâne ceva ce ne e drag şi avem din plin: gura. Vorbim de un milion de ori mai mult decât chinezii şi ne plângem la fel de mult de starea noastră perpetuu proastă.

Avem totuşi cel puţin o circumstanţă atenuantă. La noi mai există, mai pregnant decât la chinezi, un factor care ne perturbă concentrarea şi care ne face să ne manifestăm altfel decât suntem, care ne face să ne supraevaluăm orgoliul şi să plusăm fără nici un fond real, anume proximitatea boşilor: faci 2 ore cu avionul până la Londra, Paris, mai puţin până la Berlin, Roma ş.a.m.d. Suntem vecini cu boierii, iar asta ne umple de importanţă chiar dacă aceasta nu ne aparţine cu adevărat. Mirosul de la grătarul lor plin de cărnăraie ni se imprimă şi nouă în haine, ne intră şi nouă pe geam şi parcă ne aparţine întrucâtva. De aceea ridicăm nasul şi ne credem bogaţi, fără să fim de fapt. Ne umflăm viaţa cu baloane de săpun, pretindem să fim ceea ce nu suntem, imităm pe alţii când de fapt grătarul nostru e aproape gol, poate doar câteva ciupercuţe şi vreo două barabule crescute sălbatic în grădină mai sfârâie din când în când stingher…

Cele mai dorite „job”-uri căutate de români sunt acelea de şofer, iar dintre acestea extrem de multe sunt şofer „categoria B”. Cât de doritor eşti de muncă dacă postul pe care îl urmăreşti are o „calificare” pe care o au toţi conducătorii auto din ţară din momentul în care au trecut examenul de condus? Şofer profesionist nu înseamnă doar unul care are categoria B, ceva experienţă la volan şi atât, pentru că asta avem toţi, ci unul care poate demonstra că s-a străduit pentru specializarea lui şi a adus-o cât mai aproape de cea a unui expert. În subsidiarul acestui anunţ se înţelege: „sunt un puturos, nu vreau altceva decât să stau cu fundul într-o maşină şi să merg de colo, colo pentru un salariu de profesionist care nu sunt, şi nimic altceva”…

Anunţul meu preferat rămâne totuşi următorul cu titlu genial (copy/paste): „Cuplu interesat de muncă: Cuplu de 27 respectiv 30 de Ani, serioşi dorim să lucrăm… Ne dorim un loc de muncă cât mai repede!”

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video