Între panică şi euforie (I)

Am mers pe calea egoismului, a lui homo homini lupus şi a lipsei de ”bun simţ” economic. Acum, ceea ce ni se propune, adică ”sfârşitul reglementărilor” e tot o formă de reglementare. Iar ”ultimul reglementator” este piaţa, dar nu o piaţă liberă, ci marcată de efecte de monopol şi duopol, cel mai mare fiind cel al băncilor centrale.

Dl. Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, este un foarte bun specialist şi un om fermecător. A lansat recent la Iaşi, la Universitate, o carte cu titlul. Sfârşitul reglementării şi ultimul reglementator (Editura Curtea Veche, Colecţia Profit – cum altfel? – Bucureşti, 2013). Un titlu provocator şi puţin prea comercial pentru o carte ştiinţifică, ce se doreşte o parafrază la eseul lui Francis Fukuyama din 1990, Sfârşitul istoriei şi ultimul om. Acesta a fost însă rezultatul unei comenzi ideologice a tink-tank-ului neoconservator american Council of Foreign Policy, deosebit de influent, pe care oamenii de ştiinţă serioşi nu l-au prea luat în atenţie şi care încerca să acrediteze ideea triumfului deplin în războiul rece al capitalismului liberal, rămas singur şi numai bun de răspândit erga omnes. De ce şi ultimul om? Pentru că urma un nou ”om nou”, sau poate autorul prevedea o eră post-umană… L-o fi citit pe Michel Foucault…

Adevărul e că ideologia americană şi-a găsit repede noi duşmani, în fundamentalismul islamic, în comunismul capitalist chinez sau în reînviatul tradiţionalism pravoslavnic rus, aşa că democraţia de piaţă americană a avut continuu ce macera, provocând războaie devastatoare şi inutile şi intrând ea însăşi într-o criză structurală din care încă nu se ştie cum va ieşi. Fukuyama se recomanda drept un post-hegelian (ca şi Marx, dar mai de dreapta). Apropos, pe patul de moarte, Hegel le-a spus discipolilor care promiteau să-i continue opera: „Unul singur dintre voi m-a înţeles şi acela greşit”. Probabil că, parafrazând un post-hegelian, dl. Croitoru şi-a asumat şi dânsul această etichetă, astfel încât ştie cum devine treaba cu ”negarea negaţiei”.

Totuşi, în pofida titlului cam bombastic, autorul scrie chiar pe coperta a patra că ”Această carte nu neagă nevoia de reglementare în sectorul financiar sau în alte sectoare. Ea doar atrage atenţia că pentru a conduce la rezultatele dorite, reglementarea trebuie să fie compatibilă cu natura umană. Natura umană ne spune cu precizie unde trebuie să fie poziţionată reglementarea”. Avem deja o contradicţie ”dialectică” între titlul cărţii şi conţinutul său. Apoi avem în continuare alte două probleme: una de definire a ”naturii umane” şi una referitoare la modul cum determină autorul ”precizia” cu care aceasta ne ”spune unde trebuie să fie poziţionată (nu sună bine, în fine) reglementarea”. ”Dorinţa, raţiunea şi thymos-ul corect interpretate arată că reglementarea care asigură atingerea acestor obiective este cea optimă” (iată că s-a rezolvat şi optimul reglementării). ”Natura umană ne informează că are nevoie de un mod de a reglementa care să prezerve libertatea de alegere”. Ar putea părea corect, dar atunci aceea nu mai e reglementare şi, în al doilea rând, se complică şi mai rău determinarea ”preciziei”. Voiu a spune că cele două, adică libertatea şi reglementarea, nu prea merg împreună, iar dl. Croitoru va trebui să se hotărască.

Cartea conţine şi două CV-uri ale autorului, opinii considerate relevante ale altor economişti şi numeroase mulţumiri, dar cred că aproape prim-ministrul Lucian Croitoru e destul de cunoscut şi aş insista în continuare asupra lucrării. Aceasta cuprinde circa 75 de pagini de abordare teoretică, grupate în patru capitole, flancate de o sinteză, o introducere, câteva concluzii şi patru anexe însumând încă vreo 70 de pagini, iar la sfârşit autorul ţine să o repovestească pe scurt, remarcându-se în final o bogată bibliografie. N-aş spune că e tocmai cea mai bună structurare posibilă. Dar… e o încercare.

Încă din primul capitol aflăm cauza fluctuaţiilor economice: nu reglementarea liberală, ci natura umană. E adevărat că Keynes a fost prieten cu Freud, dar asta nu l-a făcut nici pe Freud economist, nici pe Keynes psihanalist; ne-a adus însă în economie câteva ”legi psihologice” şi dezvoltarea unei subramuri remarcabile numită Economia comportamentală. Dl. Croitoru începe de la această psihologizare a economiei, încercare salutară, dar care merita un tratament mult aprofundat (vezi şi Inconştientul economiei, în T. Brailean, Omeconomia, Junimea, Iaşi, 2012). E remarcabil faptul că economiştii îşi amintesc că obiectul de studiu al economiei e totuşi omul, dar avem în continuare nevoie de o înţelegere adecvată a naturii umane, care – iertare! – nu poate fi redusă la schema euforie-pasiune-raţiune, care crede autorul că ar explica ciclul financiar şi fluctuaţiile economice în general. E un mod reducţionist şi o greşită înţelegere a fiinţei umane, care nu e doar ”animal spirit”, nu poate fi redusă la o sumă de instincte care generează efecte de turmă. În tot cazul, nu peste tot.

”Câteodată mai mult înseamnă mai puţin”, citează întemeiat dl. Croitoru, ceea ce înseamnă că ne situăm pe un tărâm unde relativitatea şi subiectivitatea sunt la ele acasă. Economia este o matrice în care efectul se transformă în cauză şi cauza în efect. Aflăm că ”istoria reglementării are direcţie şi coerenţă”, atunci de ce s-ar sfârşi ea?, că ”reglementarea nu poate tempera ciclul financiar, iar întărirea ei nu are efecte stabilizatoare”, atunci de ce o practicăm? Ni se spune că pieţele pot fi euforice sau panicate şi că raţiunea le temperează. Dar atât euforia, cât şi panica sunt nişte extreme. Eu am propus înlocuirea lor cu speranţa şi prudenţa, aplicând în toate situaţiile ceea ce ne învăţau grecii: măsura. Nu avem măsură în dorinţe, de unde eforia, şi nici în frici, de unde panica. Şi, mai presus de toate, nu ne cunoaştem pe noi înşine. Or, dorinţele pot fi stabilizate prin credinţă, iar fricile prin iubire.

Dar omul trebuie tratat ca un întreg, inclusiv în privinţa comportamentului său economic, haideţi să nu-l mai sfârtecăm maniheist, să nu-l mai rostogolim între sentimente şi să-l vedem în unitate cu întregul. Căci adevărata natură umană este esenţialmente natură divină. Iar asta înseamnă unitate, codul binar nu mai ţine, înseamnă că mintea trebuie să coboare în inimă şi amândouă trebuie să lucreze împreună. ”Eu şi Tatăl meu una sunt”. Observatorul din cuantică suntem noi. Dar noi nu am urmat îndemnul anticilor, acel ”Cunoaşte-te pe tine însuţi!” şi încă nu e prea târziu. Am mers pe calea egoismului, a lui homo homini lupus şi a lipsei de ”bun simţ” economic. Acum, ceea ce ni se propune, adică ”sfârşitul reglementărilor” e tot o formă de reglementare. Iar ”ultimul reglementator” este piaţa, dar nu o piaţă liberă, ci marcată de efecte de monopol şi duopol, cel mai mare fiind cel al băncilor centrale. Iar autorul pledează în final pentru ”structura de guvernanţă a băncii centrale” (!). E clar. (Continuarea în ediţia din 7 mai)