Întrebări

Andreea Pora a fost supusă unui atac grosolan din partea unor angajaţi ai Antenei 3. Dreptul ei la demnitate a fost încălcat într-o manieră grotescă şi insuportabilă. Asta e cert.

Ce rezultă de aici este însă mai puţin cert.

1. În presă avem, în linii mari, două profesii diferite: cea de ziarist şi cea de publicist/ columnist. Singura legătură între cele două meserii e aceea că produsele amândurora sunt livrate către public prin intermediul presei (scrise, radio-tv sau online). În rest, fiecare dintre ele are standarde specifice, definiţii specifice ale profesionalismului şi calităţii ş.a.m.d..

În consecinţă, e neclar care ar fi principiul etic în virtutea căruia un publicist/ columnist poate pretinde ziariştilor să se solidarizeze cu el. La fel, e neclar în virtutea cărui principiu etic jurnalistul s-ar simţi obligat să se solidarizeze cu publicistul.

Când apar astfel de cereri de solidarizare se invocă, de obicei, „solidaritatea de breaslă”. Dar asta e incorect din punct de vedere factual şi necinstit din punct de vedere moral. Ziariştii şi publiciştii NU fac parte din aceeaşi breaslă, la fel cum cizmarii şi croitorii nu fac parte din aceeaşi breaslă deşi produsele amândurora se găsesc de cumpărat în magazinele universale.

Când un publicist invocă solidaritatea de breaslă pentru a cere jurnaliştilor să se solidarizeze cu el, e necinstit de două ori. O dată faţă de ziarişti, pe care îi manipulează retoric invocând un principiu etic inaplicabil. A doua oară faţă de public, pe care îl induce în eroare dându-i impresia că publicistica e tot o specie de jurnalism, deci că între ziarişti şi publicişti nu există nicio diferenţă.

Iar dacă principiul solidarităţii de breaslă nu poate fi invocat, devine neclar, aşa cum spuneam, ce alt principiu ar putea fi invocat în mod legitim de către un publicist atunci când solicită ziariştilor să se solidarizeze cu el. La fel, e neclar dacă principiul acesta, presupunând că există, e suficient pentru a crea obligaţia de solidaritate a ziaristului cu publicistul. Fiindcă s-ar putea foarte bine să fie vorba de un principiu în virtutea căruia un publicist să fie îndreptăţit să ceară solidaritate din partea ziariştilor, dar din care să nu rezulte vreo obligaţie a respectivilor ziarişti.

Pe scurt: una e ca eu să fiu îndreptăţit să fac ceva (în virtutea unui principiu etic), şi cu totul altceva e ca altcineva să fie obligat să facă ceva pentru mine. Adică nu e suficient să găsim acel principiu etic în virtutea căruia publiciştii ar fi îndreptăţiţi să se adreseze ziariştilor cu un apel la solidarizare; va trebui să mai găsim şi acel principiu etic în virtutea căruia ziariştii ar avea obligaţia morală să se solidarizeze cu publiciştii în momentul în care li se solicită asta.

În cazul incidentului a cărei victimă a fost Andreea Pora cele două principii nu au fost identificate, aşa încât demersul ei stă pe nişte baze etice destul de şubrede.

Oricât de contraintuitiv ar părea, din faptul că Andreea Pora este indiscutabil o victimă nu rezultă nici că ea ar fi îndreptăţită să ceară ceva ziariştilor şi nici că ziariştii ar avea obligaţia morală de a răspunde cererii ei.

Mai mult: din faptul că unii ziarişti se solidarizează cu Andreea nu rezultă că ei acţionează moral (sau mai moral decât ziariştii care nu se solidarizează), după cum nu rezultă nimic semnificativ cu privire la practicarea meseriei de ziarist sau a celei de publicist. Şi nu rezultă tocmai pentru că temeiurile etice ale cererii şi ale solidarizării sunt neclare. (De fapt, în momentul de faţă ele sunt pur şi simplu inexistente, singurul principiu invocat până în prezent, cel al solidarităţii de breaslă, fiind în mod limpede inaplicabil.)

2. În linii mari, publiciştii se împart în 3 categorii: cei care fac propagandă politică, cei care fac propagandă ideologică (doctrinarii) şi cei care scriu/ vorbesc din perspectiva regulilor democratice, a regulilor statului de drept şi a sistemului de drepturi ale omului – şi care evaluează acţiunile politicienilor, ale demnitarilor şi ale cetăţenilor strict din această perspectivă.

Fiecare dintre cele trei tipuri de publicistică are propriile reguli, propriile standarde de calitate ş.a.m.d., fiind practic demersuri fundamental diferite, fără nicio legătură între ele. În aceste condiţii, e neclar în virtutea cărui temei etic un publicist care practică propaganda politică poate pretinde altor tipuri de publicişti să se solidarizeze cu el. Iarăşi, e neclar care e principiul etic în virtutea căruia cineva care practică un tip de publicistică are obligaţia de a se solidariza cu cineva care practică un cu totul alt tip de publicistică.

Atâta vreme cât cele trei demersuri sunt fundamental diferite, nici în acest caz nu poate fi invocat principiul solidarităţii de breaslă.

De exemplu, atunci când un publicist propagandist e defăimat de un alt publicist propagandist, este acesta din urmă îndreptăţit să ceară ziariştilor şi altor tipuri de publicişti să se solidarizeze cu el? Şi, odată cererea făcută, sunt ziariştii şi celelalte tipuri de publicişti obligaţi la solidaritate? Cum? Când? În ce condiţii?

Nu pretind că am răspunsurile corecte la întrebările pe care le-am ridicat la punctele (1) şi (2). Nu pretind nici măcar că fiecare din aceste întrebări are un singur răspuns corect. Dar pretind că dezbaterea în legătură cu întrebările astea e inevitabilă.