Întrebări pentru lockeeni

Cum săptămâna trecută am scris despre câteva probleme pe care le ridică libertarianismul (înţeles în principal ca anarho-capitalism), am decis să închei anul rămânând tot în zona filosofiei politice şi să mai zăbovesc puţin în preajma câtorva premise ale acestuia.

În Al doilea tratat despre guvernare (1688), filosoful englez John Locke elaborează, printre altele, două teze care vor face carieră. Prima este aceea că fiecare persoană este proprietarul ei înseşi. „Fiecare om este proprietarul propriei sale persoane” (every man has a property in his own person), spune el.

Cea de a doua este că fiecare om devine proprietar legitim al unor bunuri prin aceea că îşi amestecă munca cu respectivele bunuri. Dacă, de exemplu, o bucată de teren este nelucrată şi eu o folosesc pentru a cultiva pe ea cereale, îmi amestec munca cu respectiva parcelă de teren şi devin astfel proprietarul ei.

Cele două teze stau la baza unei teorii a proprietăţii – şi, prin extensie, a unei teorii a drepturilor care susţine că dreptul de proprietate este singurul drept veritabil al oamenilor, în sensul că toate celelalte drepturi sunt cumva reductibile la cel de proprietate, care derivă din proprietatea naturală a fiecăruia asupra propriei persoane.

Dar ce sens au cele două teze? Şi pot fi ele susţinute împreună? Pentru că dacă cel puţin una dintre ele nu are sens, sau dacă una dintre ele o contrazice pe cealaltă, nu mai putem construi, pe baza lor, o teorie a proprietăţii. Şi odată cu asta cade şi teza că dreptul de proprietate este un drept natural, cu un statut superior tuturor celorlalte drepturi.

1. Ce sens are noţiunea de proprietate asupra propriei persoane (self-ownership)?

Pot spune despre mine că sunt proprietarul meu în acelaşi sens în care spun că sunt proprietarul unui telefon mobil sau al unei case? În cazul proprietăţii asupra unei case, putem distinge între un subiect al proprietăţii (proprietarul) şi un obiect al ei (casa). În cazul proprietăţii asupra propirei persoane, cine este subiectul proprietăţii şi cine obiectul ei – şi cum putem distinge între subiectul şi obiectul proprietăţii?

Avem aceeaşi problemă şi dacă reformulăm teza proprietăţii de sine în sensul că ea trebuie citită ca însemnând "proprietate asupra corpului propriu". În cazul ăsta, e uşor de identificat obiectul proprietăţii, dar e neclar cine este subiectul ei. Cine este acest "eu" care reclamă un drept de proprietate asupra unui corp? Şi în virtutea a ce?

Fie că vorbim despre proprietatea asupra persoanei proprii, fie că vorbim de proprietatea asupra corpului propriu, cum ajunge cineva să se auto-împroprietărească? Cum ajung "eu" proprietarul persoanei mele, sau cel puţin al corpului meu? Şi, repet: ce sens are întrebarea asta dacă subiectul proprietăţii este indiscernabil de obiectul ei?

Fireşte, pot postula existenţa unei entităţi imateriale numite "eu". Dar asta ridică întrebări suplimentare: de unde ştiu, atunci când mă întâlnesc cu cineva, că respectivul corp însufleţit este însufleţit de "eu-l" legitim şi nu de un alt "eu" care l-a luat fraudulos în stăpânire? Din moment ce "eu-l" este insesizabil, proprietarul corpului este imposibil de identificat. Iar un proprietar neidentificabil nu poate pretinde niciun drept de proprietate.

2. Există un tip foarte plăcut de muncă în urma căruia, uneori, rezultă copii. Altfel spus, dacă aplicăm teoria lockeană a amestecului muncii la naşterea de copii, rezultă că aceştia sunt în mod natural proprietatea părinţilor lor.

Dar asta contrazice direct cealaltă teză lockeană, potrivit căreia fiecare "eu" este proprietar aupra lui însuşi, sau cel puţin asupra propriului corp. Avem deci un conflict cu privire la proprietate: trei "eu-ri" pretind proprietatea asupra unuia şi aceluiaşi corp.

Oricum am rezolva acest conflict, fie în favoarea părinţilor (sau doar a unuia dintre ei), fie în favoarea copilului, rezultatul este devastator pentru teza proprietăţii asupra propriei persoane. Fiindcă dreptul de proprietate este acordat artificial, printr-o decizie a unor terţi.

Şi, cum orice fiinţă umană a început prin a fi mai întâi copil, rezultă că teza potrivit căreia proprietatea asupra propriei persoane este una naturală şi de la sine înţeleasă este falsă. Proprietatea asupra propriei persoane (presupunând că aşa ceva are sens) este întotdeauna artificială, întrucât a fost obţinută prin decizia arbitrară a unor terţi.

Iar asta înseamnă că şi în cazul în care noţiunea de proprietate asupra propriei persoane ar avea sens, această proprietate nu a fost obţinută în mod natural, nu este de la sine înţeleasă – şi, în consecinţă, nu există un drept natural de proprietate.

Desigur, putem evita problema postulând ad hoc că teza amestecului muncii nu se aplică în cazul producerii de fiinţe vii (copii, clone etc.). Dar, pe de o parte, o astfel de restricţie este nejustificată (oamenii produc animale pentru hrană, de exemplu).

Pe de altă parte, chiar dacă am reuşi să-i găsim respectivei restricţii justificări valide, asta nu ne-ar ajuta deloc. Fiindcă dacă oameni nu pot fi proprietari ai fiinţelor vii pe care le produc, ei nu pot fi nici proprietari ai fiinţelor vii produse de alţii – şi, în consecinţă, nimeni nu poate fi proprietarul propriei persoane (încă o dată, presupunând că noţiunea de proprietate asupra propriei persoane ar avea sens).

Ca să rezum: noţiunea de proprietate asupra propriei persoane fie nu are sens, fie, dacă totuşi ar putea avea vreunul, atunci fie nu ar fi vorba despre o proprietate dobândită natural, fie nu ar fi vorba despre una permisă din punct de vedere moral. În oricare dintre aceste situaţii, noţiunea de proprietate asupra persoanei proprii nu poate sta la baza unei teorii a proprietăţii.