Iurie Roşca: de la încălţăminte la mentalitate

Chestie foarte interesantă într-un recent număr de Comsomolskaiapravda, versiunea Chişinău. Pentru cine n-a apucat: comsomol e un fel de abreviere de la communisticeskiisoiuzmolodeoji – uniunea comunistă a tineretului. Pe timpuri (mai cu seamă sub Gorbaciov, cu perestroika lui care ne dezlega, în fine, limbile), cotidianul atingea, pe cât îmi amintesc (şi statistica e de crezut: poşta nu avea, atunci, niciun motiv să mintă) un tiraj zilnic (zilnic, sublinez!) de peste treizeci de milioane de exemplare! Cumplită tribună de influenţă. Era şi făcut, de altfel, mai cu meşteşug: reportajele din cuprinsul său aveau ceva din anvergura marelui reportaj de altă dată, interviurile erau întotdeauna vii, adică acut neconvenţionale, ştirile cădeau precis şi mai mereu insolit. Pe fundalul Pravdei, al Izvestiilor, al Trud-ului (ca să dau doar câteva titluri, dintre cele mai vizibile atunci), Comsomolskaia… vorbea firesc, găsise cumva – şi impusese, în răspărul prejudecăţilor de partid – dicţiunea normală, adică aerul care o făcea credibilă, situând-o, în percepţia lectorului, direct în postura de confident. N-o citeai doar pentru că era bine scrisă (şi era, într-adevăr), ci şi pentru calitatea aceasta extraordinară, de neimaginat azi: de instanţă protectoare. Am citit ani la rând, cu o neascunsă voluptate, mărturisesc, textele lui Vasili Peskov, ziaristul specializat în… nici nu ştiu cum să zic: botanică?, ecologie? Cam pe aici. Omul avea o autentică pană de prozator: te ţinea cu sufletul la gură, descriindu-ţi, de exemplu, o floare sau o pasăre, ori cum a mers el însuşi, câţiva kilometri, prin taiga. Radu Ciobotea, consul la Consulatul General al României la Bălţi, a scos anul trecut, la Editura Cartier din Chişinău, o carte foarte binevenită (şi nu doar pentru profesorii de jurnalism!): Reportajul. Tehnici de redactare. Lectură cu un progresiv sentiment de gratitudine – ca unul care aspira demult să-şi ordoneze o seamă de idei asupra domeniului. Autorul însă nu exploatează şi zona estică şi mă întreb cum i s-ar fi reconfigurat propoziţiile cu tentă teoretică, dacă ar fi analizat şi reportajele lui Ghilearovski, de exemplu (considerat un precursor al genului la ruşi) sau ale lui Kolţov, ca să nu mai spun de Agranovski, celebrul reporter de la Izvestia, ale cărui materiale reuşeau (într-un rând sau două, din câte îmi aduc aminte) să determine hotărâri la nivelul Sovietului Miniştrilor al fostei URSS.

Dar să nu mă abat. Am făcut paranteza pentru a sublina audienţa de care continuă să se bucure la noi succesoarea fostului cotidian: tradiţia de prestigiu, pe de o parte, şi slavofilia noastră inerţială, de pe alta. Nu mi-o luaţi în nume de rău: nu afectez soiul acela bovaric de puritanism occidental, constat doar, cu ochii pe tiraje, o realitate care ar trebui să-i pună serios în gardă pe patrioţii de profesie. Cam cât românism a mai rămas aici (mă refer la mentalul de profunzime, care face în ultimă analiză faptele), dacă majoritarii, vorbitori, vezi-doamne, de română, preferă să citească presă rusească? Nu e numai inerţie, nu e numai profesionalism la mijloc (ruşii având, ghinion pe noi, un condei mult mai eficace): trebuie că e şi un dat ţinând de etnopsihologie.

Aici voiam să ajung. Căci interviul pe care îl publică la începutul lunii curente cotidianul, cu nimeni altcineva decât Iurie Roşca, convertitul la valorile estice (ăsta e un eufemism, bineînţeles), tocmai datul în cauză îl exaltă. Roşca e un redutabil demagog, prin carismă şi inteligenţă (şi cultură, trebuie să recunoaştem), şi când spune că parafarea la toamnă (să sperăm) a acordului de la Vilnius va însemna „moartea economiei noastre”, mefientul local nu poate să nu se simtă mântuit prin empatie; iar vorba e cu atât mai grea. La fel şi când cel în cauză aude (citeşte!) că „mult aşteptatul regim fără vize va transforma ţara într-un teritoriu… fără oameni” (ca şi cum Voronin l-a împopulat cu osârdie, două mandate la rând!). Coalescenţa nefiind străină ideilor, normal că din context nu putea lipsi ironia cu pederaştii şi lesbienele ca valori europene (aici n-ai cum riposta, cel mult poţi contempla frumuseţea… autogolului), dar mai ales corolarul „convorbirii” (ghilimele pentru că bănuiesc recompensa în fundal: pentru recenta tovărăşie ţinută politologului euroasiatic Alexandr Dughin pe nişte posturi de televiziune din capitală, cu ocazia ultimelor diversiuni antimoldoveneşti ale Tiraspolului). Iată despre ce este vorba. Roşca e întrebat (o întrebare iminentă în cazul său) cum vede raporturile noastre pe mai departe cu România, intervievatorul observând cu această ocazie că „unii până în prezent îşi leagă prosperitatea doar de numele ei”. Sper că traduc cu exactitate: „Eu am luptat cu înfocare nu puţini ani pentru asta, crezând sincer că suntem un popor, cu toate consecinţele care decurg de aici. La altă concluzie eu am ajuns îndelung şi cu greutate, dar totuşi am ajuns: avem una şi aceeaşi limbă, o cultură, o literatură comună, dar mental suntem diferiţi. «În ce constă diferenţa?» – m-a întrebat un român. Eu, jumătate în glumă, jumătate în serios, i-am numit câteva puncte: «Noi, când intrăm în casă, ne descălţăm, iar voi – nu. Noi bem vin curat, pe când voi – şpriţ…» Ai noştri, care au trăit şi continuă să trăiască şi acum în România, confirmă faptul că noi gândim în mod diferit”.

Dincolo de calcule şi conjuncturi, dincolo de personalitatea (controversată, fără îndoială) a celui care emite raţionamentul de mai sus, aceasta e o temă. N-am discutat-o niciodată serios, cu toată probitatea, dar mai ales competenţa. Pluralul e lesne decelabil: politicieni, jurnalişti, scriitori, oameni de cultură, chiar institute, de ce nu? Două decenii de poliloghie patriotardă pe structuri de care nici o parte, nici alta par a nu voi să aibă ştire. Roşca vorbeşte conjunctural, desigur, dar vorba are, indenegabil, şi o bătaie mai adâncă.