Izvoare

Acum trăim o omogenitate fără repere. Rătăcim printre semne egale. Copacii, oamenii, casele par a fi din aceeaşi materie fără suflet. Creştem entropic în moarte.

Încercând, în ultimul timp, să dibuim idei ce ar putea readuce din faima pierdută a Iaşului, într-o clipă de restrişte urbanistică, mi-au revenit în memorie superlativele atribuite oraşului nostru, de un mare arhitect iubitor de Iaşi, G.M.Cantacuzino. Un arhitect ce ar merita un muzeu, un centru de comunicare urbană nu atât spre lauda lui, cât spre folosul nostru. Mă gândesc că dacă, la un anumit moment al evoluţiei fostei capitale a Moldovei, ea era văzută de mari personalităţi ale culturii româneşti ca un muzeu viu, în ansamblul lui, iar acest moment şi-a găsit graţia ilustrării în textele şi desenele cantacuziene, fără îndoială ele reprezintă un reper şi un izvor ideatic în acelaşi timp. A le readuce în viaţa contemporană din ce în ce mai lipsită de graţie, poate fi începutul nu doar al unei reanimări palide, ci chiar al unei renaşteri de anvergură. Caracterizările arhitectului sunt relevante în acest sens şi conţin in nuce, principiile urbanistice de care avem nevoie nu doar pentru noi, ci pentru întregul spaţiu românesc: oraşul Iaşi un peisaj; loc unde influenţele venite din spaţiile vaste ale celor două continente s-au contopit într-un ansamblu pur românesc, capacitate neţărmurită de asimilare, spaţiu al culturii specifice, forme organice armonioase, monumentalitate îmblânzită de cultura chipului omenesc. O reverie amplă se deschide imaginaţiei noastre. Ea însă se frânge repede în contact cu realitatea de azi. O frângere ce induce derută. Nu se mai potriveşte. Întreagă identitate istorică e înecată. E scufundată. E răstignită. Mă întreb, retoric, de ce. Nu cred că a vrut cineva, programatic, conştient, această atât de nepotrivită realitate. Şi dacă nu au existat proiecte asumate prin idei destructurante, înseamnă că s-a întâmplat ceva cu viaţa noastră. Un mod de viaţă edilic, patriarhal, a fost schimbat cu altul, apoi cu altul aşa încât în curgerea schimbărilor frumuseţile iniţiale s-au zbârcit, ba chiar au putrezit pentru a lăsa să crească pe ele răsaduri buruienoase. Altfel spus sensibilitatea noastră s-a pierdut, s-a îmbolnăvit. La fel frumuseţile oraşului s-au îmbolnăvit prin ochii noştri bolnavi. În termeni practici acele principii de aşezare, compunere, locuire ale spaţiului, organice, naturale, au fost înlocuite. Nu cu altele. Asta ar fi fost încă bine, ci cu o lipsă a lor, cu neant ideatic. Enumăr câteva prezenţe ascunse, pitite în spatele urâtului. G.M. Cantacuzino putea vedea cum locurile naturale potrivite monumentelor erau, fără greş, valorificate. Colinele cu Cetăţuia, Miroslava, Frumoasa, centrul oraşului cu Palatul Culturii, Golia, Mitropolia, Universitatea. Putea vedea cum centrul oraşului respira peisaj natural, întrucât nimeni în trecut nu putea gândi că ar fi posibil să construieşti baraje cenuşii de beton în calea respiraţiei. În fine, putea vedea zările ondulate cu cer, ape şi păduri pe întreg orizontul. Aceste simple, naturale, omeneşti locuiri în peisaj s-au pierdut. Acum trăim o omogenitate fără repere. Rătăcim printre semne egale. Copacii, oamenii, casele par a fi din aceeaşi materie fără suflet. Creştem entropic în moarte.

Ce ar trebui să facem? Dar înainte de a răspunde e necesară pregătitoarea întrebare: dorim să facem ceva? Dacă nu dorim, lăsăm timpul cu întreaga lui nepăsare şi putere de colbuire să amestece totul într-o masă amorfă, fără semne, fără lumină, fără nici o urmă de viaţă inteligentă… Dar dacă da? Ehei, atunci se schimbă daravera. Atunci căutăm unicităţi, definim ierarhii, desenăm armonii, alcătuim un ansamblu cu personalitate. O personalitate comunitară împlinită pe identitatea fiecăruia. Redevenim fraţi cu arborii, cu plantele aşa cum erau strămoşii noştri, îşi cereau iertare de la copacul pe care erau nevoiţi să-l taie… Pe drumul acesta întronăm frumuseţi, configurăm un nou peisaj, structurăm armoniile posibile într-o simfonie comunitară. Totul în modul cuminţeniei firescului, umanului, apoi le privim, analizăm şi încercăm să înţelegem de ce ne plac, mie, ţie, lui, nouă. Răspunzând acestui „de ce” comunitar aflăm reguli, principii, hai să nu spunem veşnice, i-am ataşa un iz de teamă, dar principii valabile de când există Iaşul între oraşele europene, până azi. Dacă au fost bune mai mult de 600 de ani, sunt şanse mari să performăm cu ele cel puţin încă tot atâta vreme. Povestirile acestea au profunzime, au sens practic numai dacă ajung să fie înţelese, iubite de o majoritate. În clipa aceea miraculoasă, exact în clipa aceea ele vor funcţiona ca un liant, ca o împărtăşire a comunităţii întregi după un post adâncit în meditaţie.

În biroul arhitectului şef din Iaşi exista, poate mai există şi acum, o micuţă bibliotecă. Cam 200 de cărţi. Provenienţa acestor cărţi are o structură relevantă. Cam 85 % sunt din perioada, pe care o putem numi, istorică. Ele veneau direct din librăriile pariziene. În vremea aceea mobilierul urban, stilurile de arhitectură şi chiar modurile de viaţă elitiste aveau deja o tradiţie istorică bogată şi deseori hazlie. Am auzit cu toţii de coana Chiriţa. Prin urmare şi imaginea tradiţională oarecum orientalizată se schimba cu una  occidentalizată. Gustul comunitar elitist se focaliza pe acest mimetism ce ne-a dăruit spaţii urbane pitoreşti, în mare parte distruse azi. Vreo 4% sunt din perioada de brutală influenţă sovietică. Dintr-o dată rafinamentul edulcorat în aerul vibrând al Senei a fost înlocuit. Dar, ciudat nu cu viziuni opuse, ci numai deturnate şi caricaturizate. Au rămas câteva urme ale acestui timp de îngenunchiere la ideologia Moscovei. Ele sunt stranii şi, mai ales considerate încă valori. Mă refer la blocurile ruseşti făcute după principiul stalinist, „palate pentru popor”. Următoarele 9% sunt din epoca de glorie când comunismul românesc s-a rupt de cel rusesc. În arhitectură, propagandistic a însemnat întoarcerea spre Occident. Ultimile 2% sunt din gaura neagră ce ne defineşte prezentul.

Povestea bibliotecii din biroul arhitectului şef din Iaşi, şi trebuie spus că în majoritatea birourilor de acest fel din ţară nici nu există biblioteci, are o morală. Arată cât de străini suntem de propria noastră cultură. Este cauza pentru care insist ca un text esenţial urbanismului ieşean, cum este cel al lui G.M.Cantacuzino, să fie începutul unei renaşteri ale arhitecturii şi urbanismului ieşean. Dar pentru asta ieşeni, specialişti şi administratori deopotrivă trebuie să înceapă de undeva izvorul adevărat al comunicării…