La disecţie

Nea Mitică – tot aşa cum îl ştiam: cu pâslari, cu fesul căcăniu şi cu bondiţa pe dedesubtul halatului la fel de căcăniu. Aşezat pe o masă din acelea pe care se pun morţii, înfuleca nişte cârnaţi de oaie cu pâine şi roşii:

– Aaa, domnu’ ziarist! Bine aţi venit pe la noi, îmi zice cu gura plină. Băi, Relule, ia împinge pe ăla la o parte şi fă loc lu’ domnu’ ziarist.

„Ăla” se pare că e un mort întins pe o masă placată cu mozaic şi acoperit cu un cearşaf murdar fluturat de ventilatorul astmatic din tavan. Relu, un pirpiriu cam tuciuriu, cu capul ca un ou de struţ, care împingea cu un teu înspre canal apa cafenie de pe jos, lasă teul, se apropie şi începe să hâţâne mortul, încercând să-l dea mai la margine:

– ’Zda mamii lui, că greu îi! face pirpiriul.

– Lasă, nea Mitică, că stau în picioare.

Scot sticla de votcă şi i-o ofer. Mă gândesc că poate mi-a da şi mie un pahar, căci simt cum stomacul mi s-a ridicat în gât. Dar nea Mitică e la fel de subtil ca un cap în gură. Se apucă să râdă ca proasta-n Hală:

– Hă-hă-hăăă! Nu vrei să stai lângă mort. Ţi-e frică de mort, ai?

– Nu mi-e frică, dar… orişicât.

– Nu trebuie să-ţi fie frică de morţi. Morţii-s cei mai cuminţi oameni, mai cuminţi ca ăia vii. Morţii nu fură, nu înşeală, nu-ţi dau în cap, nu curvesc. Unde-i pui, acolo stau, nu fug, nu te părăsesc. Uite, un mort i-ar trebui nevesti-mii: ăsta s-ar ţine de casă. Nu s-ar duce după ţigări şi s-ar întoarce beat tocmai la miezul nopţii. Hă-hă-hăăă! Relule, tragi şi tu un gât?

Relu lasă bucuros teul:

– Trag, de ce să nu trag.

Cu un gest de expert dă paharul peste cap. Pe urmă nea Mitică îmi umple paharul ochi:

– Ia de ici, dom’ Răcoare, că tot aceia microbi îs. Hă-hă!

În votcă şi pe buza paharului se văd steluţe de grăsime. Rămăseseră de la cârnaţii lui nea Mitică. Dar n-am ce face şi, cu toată greaţa, dau paharul iute peste cap.

– Nea Mitică, n-ai primit un boschetar, unul aşa… ramolit?

– Un cerşetor? Da. L-au găsit sub pasarela dinspre Bucium.

– Şi unde-i?

– Păi, uite, îi ăla lângă care n-ai vrut să stai matale. Relu, mănuşile!

Nea Mitică se ridică, aruncă resturile de mâncare într-un coş şi, încă molfăind, îşi trage mănuşile de plastic. După aceea smulge cu un gest neglijent cearşaful de pe mortul, care e tăiat, tranşat, spintecat, nu ştiu cum dracu’ se spune. Mă străduiesc să-mi ţin firea. Ca să scap de imaginea atroce a maţelor deschise, mă uit mai în jos, dar aici nu-mi pot desprinde privirile de pe sexul enorm şi negru al mortului. Oh, greaua impudoare a bărbăţiei lui defuncte! Arată prea clar şi cinic ce vrea organul acesta în viaţă.

Nea Mitică umblă cu nişte scule printre măruntaiele ex-boschetarului. Apoi brusc îi scoate inima. Mi-o arată, răsucind-o în mână sub globul electric albicios:

– Ce zici, domnu’ ziarist? Poţi să spui că inima asta a fost a unui om bogat sau a unui om sărac? Nu poţi. A fost a unuia rău sau a unuia pâinea lui Dumnezeu?

Trânteşte inima la loc şi porneşte iarăşi să bâjbâe printre maţe. Prins de inspiraţie, îşi continuă discursul, iar Relu îi şterge respectuos din când în când ochii roşii şi nasul:

– Cui a aparţinut inima asta, a? Unui academician, unui ţigan sau unui sfânt? Ştii? Nu ştii.

Relu se bagă şi el, dovedind că e un adept al concepţiei despre lume şi viaţă a maestrului său:

– Uite eu, sunt ţigan, da? Donez sânge să mai câştig nişte saiele, că am o casă de copii, da? Şi sângele meu de ţigan e bun şi pentru români, da? Vasăzică, sângele care circulă prin vine…

– Prin vene, îl corectează nea Mitică.

– …care circulă prin vene, e la fel şi la ţigani, şi la români, da?

Nea Mitică smârcâie şi dă să se şteargă la nas cu mănuşa plină de sânge. Relu îi tamponează nasul şi fruntea ca unui chirurg înainte de incizia decisivă.

– Uite ici, domnu’ ziarist – continuă peroraţia nea Mitică. Borhăile astea sunt a’ coanei Ileana a lu’ Scorniceşteanu sau a’ maicii Tereza? Da’ ficatul ăsta?

Şi scoate din cadavrul hăcuit ficatul umflat şi spongios, aşa că găsesc prilejul să întrerup cugetările lui nea Mitică pe tema vanitas vanitatum. (fragment de roman)