Caută 
7 MIN
"Dacă la noi e atât de bine şi la ei e aşa de rău atunci de ce la noi e atât de rău şi la ei e aşa de bine!?"
Pe vremea regimului Ceauşescu circula următorul banc: Un român care nu ieşise niciodată din ţară şi căruia i se vorbise într-una, încă de când era la grădiniţă, despre superioritatea sistemului comunist faţă de cel capitalist este trimis la un moment dat într-o delegaţie în Occident. La întoarcere colegii de birou îl asaltează cu întrebări dornici să afle cum e "dincolo". Ceea ce nu înţeleg, le răspunde omul nostru, este că dacă la noi e atât de bine şi la ei e aşa de rău atunci de ce la noi e atât de rău şi la ei e aşa de bine!?
Mi-a revenit în minte bancul cu pricina auzind tot mai des în ultimul timp, mai ales ca reacţie la ceea ce unii, nu tocmai puţini, consideră a fi amestecul Uniunii Europene şi a altor mari capitale occidentale în materie de justiţie şi corupţie, părerea că în fapt cei în cauză nu sunt cu nimic mai breji ca noi. Lasă, dom’le că e plin de corupţie şi acolo. Nu sunt ei în măsură să ne dea nouă lecţii. Există diferite motive care stau la baza acestui tip de aprecieri, de la experienţe personale prin care unii au trecut, pe drept sau pe nedrept, în relaţia cu instituţii ca DNA sau ANI până la redeşteptarea unui soi de ţâfne naţionaliste în perioada referendumului de suspendare a preşedintelui din vara anului trecut sub impactul campaniei virulente anti-europene şi anti-americane promovate de lideri de vârf ai USL mai ales prin intermediul Antenelor lui Dan Voiculescu.
Viciul acestui tip de judecată pe care o întâlnim adesea în jur, inclusiv în interiorul elitelor, este că deşi premisa de plecare, aceea că există destulă corupţie şi în Europa Occidentală sau în America, este corectă, concluzia, aceea că nu e mare diferenţă între ceea ce se întâmplă la ei şi ceea ce există la noi, e una fundamental greşită. Şi periculoasă în acelaşi timp. Pentru că ne împiedică să ne privim cu adevărat în oglindă şi să încercăm să reparăm în timp lucrurile. Nu e nevoie de o mare perspicacitate pentru a sesiza diferenţele. Uitaţi-vă cum sunt administrate localităţile, mai mari sau mici, în Austria, Germania, Olanda sau în Franţa, cum arată drumurile, cum sunt semnalizate străzile, cum arată terenurile sau autobuzele. Mulţi români au putut vedea pe viu diferenţele şi în ceea ce priveşte spitalele, şcolile sau serviciile publice oferite de primării.
Sigur e vorba şi de bani, acesta e răspunsul foarte comod, standard, dar marea deosebire se explică mai degrabă prin diferenţa de atitudine. În România, în marea majoritate a cazurilor, instituţiile sunt în principal la dispoziţia unor persoane şi a grupurilor politice care le-au propulsat în fruntea acestora. Vrea primarul, presedintele Consiliului Judeţean sau directorul unei instituţii centralizate îţi dă o autorizaţie, te pune pe o listă, te scapă de un control. Din contra, dacă eşti antipatizat, dacă ai deranjat, poţi avea parte, indiferent de reguli sau de proceduri, de o mulţime de necazuri.
Dar să ne întoarcem la discuţia iniţială. Sigur, există corupţie şi în ţările menţionate mai sus. Spre sfârşitul anilor ’90 în Germania s-au descoperit numeroase abuzuri legate de compensarea unor servicii medicale prin sistemul asigurărilor de sănătate. Şi chiar în acest moment sunt pe rol la Paris câteva cazuri notorii de corupţie politică la vârf, între care unul în care a fost audiată Christine Lagarde, fost ministru de finanţe şi actualul director al FMI. Şi toleranţa faţă de corupţie e diferită de la ţară la alta. Dacă cu câţiva ani în urmă o membră a Parlamentului suedez şi-a încheiat abrupt cariera politică care se anunţa a fi una extrem de promiţătoare după ce s-a aflat că în urma unei delegaţii la Bruxelles a decontat pe chitanţa de la hotel câteva ciocolate si sticle de băutură, prin alte părţi ale continentului o astfel de problemă nu ar fi fost considerată a fi una cu adevărat serioasă.
Şi atunci, de unde vin diferenţele faţă de situaţia de la Bucureşti? Există două mari explicaţii. Prima ţine de maniera în care reacţionează sistemul, văzut ca un ansamblu care include sistemul judiciar, celelalte instituţii de stat şi spaţiul politic, în astfel de cazuri. Deşi era un apropiat al preşedintelui Obama, un fost guvernator al statului Illinois a fost ridicat cu cătuşe la mâini de agenţii FBI sub acuzaţia de corupţie. Iar în Franţa, fostul prim ministru, Alain Juppe, a avut şi el parte de o condamnare la închisoare cu suspendare. În toate aceste cazuri, ca şi în altele similare, nu au existat nici în mediile politice şi nici în mass media voci proeminente care să vorbească de procese politice. În plus, într-o altă cheie, în Germania scandalurile de tipul celor menţionate anterior au dus la reformarea sistemului de sănătate şi pentru a limita costurile, dar şi pentru a îngreuna abuzurile.
Ultima observaţie e importantă. Lupta anti-corupţie nu poate fi lăsată doar în grija unor instituţii precum DNA sau ANI, oricât ar fi ele de lăudate de rapoartele MCV întocmite de Comisia Europeană. Între altele pentru că şi acestea pot greşi sau pot face abuzuri. Singura abordare viabilă e aceea de a privi sistemul instituţional în ansamblu, de a identifica şi de acţiona asupra cauzelor reale care favorizează abuzurile si corupţia. Mulţi politicieni, dar şi voci din societatea civilă şi-ar dori, de pildă, desfiinţarea ANI plecând de la o serie de decizii de incompatibilitate considerate incorecte sau exagerate. Şi s-ar putea ca în unele cazuri să aibă dreptate numai că adesea problemele nu trebuie imputate ANI, ca instituţie, ci sistemului confuz şi încâlcit de incompatibilităţi introdus de-a lungul vremii printr-o mulţime de legi sau ordonanţe de urgenţă. Acest mod de operare e tipic pentru România. Definim o mulţime de incompatibilităţi care nu crează în mod real vulnerabilităţi în materie de corupţie confundând scopul cu mijloacele. Aşa că în loc de a milita pentru desfiinţarea ANI sau limitarea drastică a prerogativelor acesteia, ar trebui mai degrabă revizuit şi simplificat cadrul legal în materie de incompatibilităţi. Şi acesta este doar un exemplu care poate fi extins la maniera în care se face controlul licitaţiilor publice ca şi în alte domenii.
Iată şi a doua explicaţie majoră care face ca lucrurile să fie foarte diferite la Noi faţă de Ei. E vorba de atitudinea generală din societate, la toleranţa faţă de corupţie. Iată că românii, care întrebaţi în abstract de ce nu merg bine lucrurile în ţară pun mereu în capul listei afacerile de corupţie, în special corupţia politică, îl consideră (în proporţie de 59 de procente după un sondaj recent) nevinovat pe Gigi Becali, chiar dacă cazul în care a fost condamnat (schimbul cu terenurile deţinute de armată) a fost o afacere tipică şi clară de devalizare a patrimoniului public. Indiferent de motive (Gigi e credincios, a făcut donaţii săracilor, e patronul unui popular club de fotbal, e un personaj simpatic, etc) faptul în sine, respectiv disponibilitatea generalizată a românilor de a dezincrimina pe cineva din raţiuni care nu au nici o legătură cu speţa în cauză, creează un obstacol aproape imposibil de depăşit în calea oricărui demers serios anti-corupţie, oricâte strategii am elabora din acest punct de vedere.
Să facem o comparaţie. În Statele Unite, Martha Stewart (un om de afaceri de succes, o personalitate publică proeminentă, editorul unei publicaţii şi producătorul unor emisiuni de televiziune extrem de populare) a fost condamnată în 2004 la închisoare fiind acuzată de acţiuni improprii ("insider trading") pe bursă. Şi cu toate că influenţa, popularitatea, prestigiul public al Marthei Stewart erau incomparabile în raport cu cele de care se bucură la noi Gigi Becali, nimeni nu s-a gândit în America să o considere nevinovată.
Dacă nu există nici un cost politic real şi oameni notorii cu probleme de corupţie majore, inclusiv unii cu condamnări penale, sau oameni care în mod vădit confiscă în folos propriu instituţiile, câştigă bine mersi alegeri locale sau parlamentare atunci cauza e pierdută din start. E iluzoriu să-ţi imaginezi că pe acest teren poţi construi un stat funcţional şi eficient. Sigur, ne putem ascunde în continuare după deget spunând că nu e o mare diferenţă între ei şi noi. Că dracul nu e nici pe departe atât de negru. Că e prea mare gălăgie cu corupţia asta. În timp ce aproape două treimi dintre părinţii din România şi-ar dori să-şi poată trimite copii la studiu în străinătate sperând, mai mult sau mai puţin deschis, că aceştia îşi vor face ulterior un rost acolo.
