La Târguşor

Mă simt în situaţia puricelui, care vrea să facă sex cu o elefăntoaică. Asta-i treaba cu noii îmbogăţiţi: înainte sărea pârleazul la căsuţa lui din Cucuieţii din Deal, acum îşi face, frate, o cogeamite poartă hâdă, cu ţepoaie din fier forjat, să le intre în cur ălora care vrea să le fure averea. Avea un gard de nuiele prin care se hârâiau câinii, acum îşi face unul de doi metri din beton – tot să nu-l fure (hoţul, se ştie, îşi păzeşte averea mai dihai decât omul cinstit).

Pe când mă chiteam în fel şi chip, iată că Chevrolet-ul albastru metalizat trece fâşâind pe lângă mine şi intră pe poarta vilei, care se deschide automat. Apoi poarta se închide. Mă aflu puţin în susul pantei şi văd curtea vilei ca-n palmă. Şoferul, un ins de vreo patruzeci de ani, cu o caschetă cenuşie fistichie, trage maşina pe pajiştea încă verde de lângă poartă, iese din maşină, o ocoleşte agale şi loveşte anvelopele cu nişte bocanci enormi de schi. Se vede că nu vrea să le verifice, ci îi face plăcere să le lovească. Şterge parbrizul cu mâneca, cască, trage în piept mirosul de benzinăşi de ulei fierbinte, se uită la ceas. Probabil că aşteaptă stăpânii, ca să-i ducă undeva. Fumează o ţigară, apoi rupe mucul în douăşi îl aruncă într-un vas mare din beton în care se ofilesc câteva tufănele.

După vreo zece minute de nehotărâre din partea mea, iese din casă o bătrânică gârbovită cu o găleată în mână. Începe singură să-i spună şoferului:

– Mă duc la Răduleşti săiau apă de la fântâna lor. Cu apa asta de robinet eu nu pot să fac mâncare. Parcă-i plină de rugină. Trebuie apă curată, ca să faci o zamă ca lumea.Şoferul se-ntoarce spre ea şi îi spune în zeflemea, fals dojenitor:

– Cum, mamaie, mata, la vârsta matale, te duci la apă? Da’ chişorcoasele celea de fete ce au de făcut?

Bătrâna se opreşte, parcă regretând că a început vorba: – Ei, îs ocupate, au examene.

– Ocupate-ocupate, o maimuţăreşte şoferul. Auzi, lasă o femeie bătrână să care apă, să spele podelele, iar nepoatele stau şi belesc ochii la televizor.

Nu mai aud răspunsul bătrânicii din cauza zgomotului unei maşini care trece pe lângă mine. Bătrânica iese printr-o portiţă din zid, pe care nu o remarcasem. Era mascată de viţe cu frunze lucioase de luleaua turcului. Bătrânica porneşte pe stradă în jos. O urmăresc. După vreo cincizeci de metri intră într-o curte. Apoi aud roata cu coarbă de la fântână, după care bătrânica iese pe poartă cu găleata cu apă. Mă apropii şi îi spun:

– Daţi-mi voie să vă ajut!

– Mulţumesc.

– Mergeţi singură la apă? Aveţi vreo şaizeci, a?

– Optzeci pe muche, maică, optzeci pe muche.

– Mulţi înainte, mătuşă…

– Ileana.

– Ileana… Da’ nişte nepoţi ceva nu se găsesc să vă ajute?

Şi mătuşa Ileana atâta aşteaptă. Se vede că nu prea are cu cine să vorbească. Începe să se plângă de nepoate cu glas scăzut: că, după ce-a murit noră-sa („a făcut rac, în ultimele zile dădea sânge afarăşi pe gură, şi pe nas şi pe cur, să mă iertaţi”), fiu-său a scăpat fetele din mână. El umblă toată ziulica cu partidul lui, iar fetele îşi fac de cap. Cea mare, Mirela, mai e cum mai e, stă toată ziua tolănităşi se uită la televizor. Da’ cea mică, Manuela, s-a făcut o raucă: umblă cu băieţi, îi răspunde urât lui taică-său. Sare cu gura şi la ea. Uite, chiar azi dimineaţă: „Bunică, zice, vezi că, dacă te mai prind că te bagi în frigider şi îţi bagi laba în finetti, îţi dau una în bot de nu te vezi”. Na, poftim!

Mai vorbim de vreme, de sănătate şi ajungem la poarta acoperită de luleaua turcului. Bătrânică dă să-mi ia găleata.

– Lăsaţi. O duc până la la uşă, zic, prefăcându-mă că nu o observ pe bătrâna, care vrea să mă refuze. Sper că ai observat, cititorule, că am o spontaneitate a minciunii ceva de speriat. Îmi ies minciunelele pe buze ca baloanele de săpun din inelul jucăriei Flipper. În cinci secunde găsesc în orice împrejurare o minciună mai plauzibilă ca a lui Pinocchio-Ponta.

Intrăm în curte. Şoferul, cu cascheta fistichie dată pe ceafă, şade pe o bancă chiar lângă maşinăşi fumează.

– Bună ziua. Frumoasă maşină aveţi!

Şoferul se ridică brusc, rupe în două mucul de Gauloises şi îl aruncă în vasul cu tufănele. Apoi scrâşneşte ceva printre dinţi către bătrână:

– Ţi-am spus să…

Bătrâna dispare cât ai clipi. Apoi şoferul către mine:

– Vă rog să ieşiţi imediat, aici nu este voie.

– Stai, omule, am ajutat-o pe mătuşa Ileana.

– E proprietate particulară, spune pe un ton rece. Părăsiţi curtea imediat.

Dau să mai spun ceva, dar vine replica lui fără echivoc, ca să zic aşa:

– Cară-te!

Pare grozav de ameninţător: cu bocancii enormi şi răscrăcărat. Mă retrag fără nici o vorbă, deşi îmi ard palmele. Ah, ce l-aş mai fi plesnit!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist