La un apus

Una ale cărei limite, şi în cazul de faţă, tindem să le subminăm, amintind că Eco ne este un reper în diferite analize, de exemplu atunci când ne referim la faptul că teoreticianul receptării textului, în discuţia despre «titlu», aprecia că scriitorul trebuie să se excludă de la interpretarea propriei opere. Sau la clasificarea cititorului în tipurile „pasiv” şi „cooperant”, cu nuanţele „model” şi „ideal”, de formaţie „enciclopedică”. Dar mai ales încercând să ţinem seama, mereu, de comentariile sale, de la Roland Barthes citire, cu privire la terorismul exercitat de limbă ca sistem de semne, concept comentat în „La langue, le pouvoir, la force” în termeni aparent provocatori: limba implică „o relaţie fatală de alienare”; vorbind, te supui, căci limba, ca reacţie generalizată, nu este nici reacţionară, nici progresistă; întrucât nu-i poţi încălca regulile, ea este, pur şi simplu, fascistă, „deoarece fascismul nu te împiedică să spui, ci te obligă să spui” (adaptare după traducerea în limba franceză din volumul „La Guerre du Faux”, Grasset, 1985).

* Cameleonism local. „Blugi”, se ştie, reprezintă pronunţia românească abreviată a americanismului blue-jeans „pantaloni albaştri”, obiect de îmbrăcăminte, de o anumită ţesătură, având şi o croială aparte, ce a făcut carieră şi în Europa, după anii ’60 ai secolului trecut. Atrage atenţia îndepărtarea totală, în vorbirea uzuală, de numele culorii cuprins în etimon; probe, din publicitate: „Levi’s propune şase modele de blugi: roşii, galbeni, verzi, bleu, albastru marin şi albi. Aceştia sunt împachetaţi într-un ambalaj unic, … cu logo-ul companiilor” (/ziare.com/). După internet, putem adăuga şi alte determinante: ~ maro, negri şi de alte culori. Termenul jeans s-a… atrofiat simţitor, astfel că nu ne poate mira construcţia „pantaloni blugi” (sau chiar „pantaloni de blugi”, ori „fustă de blugi”); nu lipseşte nici pretenţioasa exprimare „pantaloni tip blue-jeans”, ce este de-a dreptul o raritate.

* Conştiinţa epidermică. În articolul la care ne-am referit anterior (din 1976!), croiala este un aspect ce i-a reţinut atenţia lui Eco: deoarece aceşti pantaloni comprimă regiunea sacrolombară şi nu se menţin prin suspendare, ci prin aderenţă, individul astfel costumat se identifică organic cu îmbrăcămintea: merge, se întoarce, se aşează luând înfăţişarea unuia care poartă blugi; altfel zis, trăieşte pentru ei! Alte dezavantaje, particularizate; pornind de la constatări ale unor sociologi, Eco reţinea faptul că bărbaţii corpolenţi (eventual beneficiari ai unui asemenea aspect odată cu vârsta) se văd excluşi, în mod fatal, din categoria „blugiştilor”; astfel îmbrăcaţi, ei nu ştiu cum să se aşeze, nici „cum să-şi distribuie organele exterioare ale aparatului reproducător”. În fond, o „conştiinţă epidermică” (pentru a decoda sintagma, să considerăm – de la distanţă – bluzele mulate de astăzi ale tinerelor). O „heteroconştiinţă” prezentă, numaidecât, în ceea ce le priveşte şi pe femei, situaţie în care, opina Eco, îmbrăcămintea blue-jeans, proclamată ca simbol al emancipării, nu le eliberează corpul, ci le întinde o adevărată cursă, cea a aparentei defeminizări – în realitate o nouă armură, ce le impune o nouă (complicată) etichetă.

* Armuri şi cămeşoaie. Eruditul, pe care cei mai mulţi l-au cunoscut şi sub acest aspect chiar prin „Numele trandafirului”, dar care niciodată nu şi-a dezminţit spiritul, face incursiuni în istoricul vestimentaţiei definitorii: o „trăire spre exterior”, descifrată începând cu armurile medievale, cu hainele burghezului din epoca victoriană sau cu cele ale gentilomului din secolul al XIX-lea etc., faţă de îmbrăcămintea călugărilor, care le lasă liber corpul (spre a fi uitat), în favoarea bogăţiei „interioare”, a gândirii. Referiri şi la roba largă („houppelande”) a lui Erasmus sau la „cămăşile caraghioase” ale lui Balzac (se ştie că şi Ion Creangă „purta în casă un cămeşoi de pânză, ca să poată trupul răsufla”; G. Călinescu). Fireşte, în tratarea unui specialist în ştiinţa semnelor de talia lui Umberto Eco, lucrurile trebuiau să ajungă la definirea hainelor ca artificii semiotice: maşini de comunicat, mai complicate (într-ale materiei) decât exigenţele impuse enunţului de „consecutio temporum” sau de regula subjonctivului.

* Vesper. La toate acestea şi la multe altele te duce gândul la moartea lui Umberto Eco, prin al cărui sfârşit fizic omenirea nu pierde, din perspectivă antropologică, doar un individ, ci se va resimţi de dispariţia unei sinteze, de asemuit cu o adevărată specie pentru totdeauna apusă. Ceea ce în puţine cazuri se poate spune. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi