Literatură şi interogaţii identitare

Am citit cu interes, de câte ori mi-au căzut în mână, articolele lui Vitalie Ciobanu apărute în publicaţiile româneşti. Îl ştiu şi ca redactor-şef al unei excelente reviste de la Chişinău, Contrafort, care a împlinit două decenii de existenţă. Vitalie Ciobanu este şi romancier, cronicar literar, comentator politic: în fiecare din aceste ipostaze pune dăruire şi seriozitate. O imagine convingătoare a acestei prodigioase activităţi ne-o oferă recentul volum intitulat Scribul în grădina fermecată (Editura Arc, Chişinău, 2014).

Criticul literar scrie, de regulă, despre cărţile care îi plac. Pe primul loc în preferinţele sale se află Mircea Cărtărescu. Fiecărui volum din trilogia Orbitor îi este consacrată o cronică pe cât de entuziastă, pe atât de aplicată şi de subtilă. Când e să-şi exprime admiraţia cronicarul nu-şi drămuieşte superlativele: Mircea Cărtărescu, scrie (pe drept cuvânt) Vitalie Ciobanu, „reprezintă în acest moment ’biletul’ nostru de acces spre topul Europei literare”. Pline de observaţii pătrunzătoare sunt şi paginile dedicate altor cărţi ale lui Cărtărescu, Jurnalulori Pururi tânăr… Aş spune că Vitalie Ciobanu practică o admirabilă critică de identificare, ceea ce explică opţiunea sa pentru cărţi foarte bune, cu care con-sună (daca pot spune aşa) în mod natural: autobiografia lui Nicolae Manolescu, nuvelele Anei Blandiana, jurnalul lui Gabriel Liiceanu, romanul Marianei Codruţ, eseurile Ioanei Pârvulescu etc. Câteva texte au în vedere cărţile unor autori basarabeni care mie, din păcate, nu-mi spun mai nimic, dar care par să fie, aşa cum reiese din analizele lui Vitalie Ciobanu, nişte scriitori foarte interesanţi: Iulian Ciocan, Oleg Garaz, Tamara Cărăuş, Constantin Cheianu. Nu lipseşte controversatul Vasile Ernu, citit cu aceeaşi superioară disponibilitate, dar „taxat” fără echivoc pentru câteva din ideile sale extravagante. Ironiile pe care le mânuieşte criticul au precizie chirurgicală: „Unele pasaje din carte (Născut în URSS, n.m.) l-ar încânta chiar şi pe Voronin”; Ernu decupează şi reciclează „teorii la modă, inspirate de o abundentă literatură conspiraţionistă” (ar merita citat întreg pasajul de la pagina 259, excelentă radiografie a demersurilor stângiste care vor să dinamiteze societatea democratică occidentală). Cred însă că Vitalie Ciobanu pune degetul pe rană când consideră că la mijloc se află „deruta identitară a basarabeanului după 1989: el şi-a cunoscut, în sfârşit, adevărata patrie, România, dar aceasta s-a dovedit o patrie mai mică, mai puţin spectaculoasă decât URSS. Mai balcanică, mai provincială. Şi aşa a rămas moldoveanul suspendat între două lumi imaginare: între o Uniune Sovietică dispărută şi o Românie de vis, care n-a mai venit”.

Aceste căutări identitare formează obiectul unor texte substanţiale şi incitante, reunite în prima secţiune a cărţii. O temă recurentă este supravieţuirea comunismului prin „fantomele sale malefice, care aspiră la o nouă corporalitate”. Nostalgia după vechiul regim arată că „hidoasa operă de inginerie socială sovietică a reuşit pe deplin” (cuvinte scrise în anul 2000). Vitalie Ciobanu îşi priveşte compatrioţii fără urmă de complezenţă: „Deveniţi bigoţi peste noapte, moldovenii invadează bisericile de Paşte şi tot ei votează partidul comunist renăscut din propria cenuşă (…), care ştim ce a făcut cu Dumnezeu, fără ca cele două atitudini să pară incompatibile, dimpotrivă”. În mai multe rânduri autorul condamnă vehement compromisurile unor scriitori moldoveni (Ion Druţă este exemplul cel mai notoriu), numindu-i „scribi deviaţi”, dintre care mulţi au eşuat „în ratare, beţie şi abjecţie morală”. Răscolitoare este imaginea Republicii Moldova ca un ţarc, „îngrădit tot mai mult (text din 2003, n.m.) de un regim de vize şi taxe care traduce neliniştea statelor din preajmă şi neîncrederea puterilor occidentale faţă de entitatea obscură pe care o întruchipăm aici, la această margine de Europă”. O comunicare la un simpozion internaţional de la Leipzig se intitulează, de-a dreptul şocant, Privind printre zăbrele la grădina Europei: textul e de o impecabilă rigoare şi de o cuceritoare eleganţă a frazării. Autorul surprinde cu acuitate contradicţiile unei lumi amestecate, în incertă şi anevoioasă tranziţie: „Republica Moldova este o asemenea ’ţară’ ce amestecă într-un mod indiscernabil neocomunismul şi libertăţile individuale, exilate la bucătărie, cenzura politică şi internetul, glorificări ale lui Lenin şi colocvii despre multiculturalism, autoturisme luxoase şi sărăcia lucie a maselor”. Şi mai trebuie spus că acest scriitor care, basarabean fiind, se consideră – fireşte – român, face un vibrant elogiu al globalizării (văzută esenţialmente ca deschidere către celălalt şi impunere a drepturilor individului) şi nu ezită să afirme, cu neascunsă mândrie, că este totodată un european prin valorile la care aderă precum şi prin spirit critic şi luciditate.

E o atitudine în egală măsură exemplară şi reconfortantă şi care trebuie salutată cum se cuvine. 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor 

Publicitate și alte recomandări video