Locuirea peisajului

Suntem în pragul spovedaniilor şi, îmi place s-o spun, câmpul de comunicare deschis în paginile celui mai important ziar din Iaşi, îmi dă sentimentul deschis al unei operaţii pe inimă. Reacţiile cititorilor mă ţin viu, disponibil în desenarea unei reţele umane prin care să descope­rim, să îngrijim, să creştem sufletul Iaşului ca pe o mare forţă formatoare de identităţi. Recunosc, acei cititori superficiali, răutăcioşi, sau mai simplu, moftangii, îmi stimulează un gând în nemărginire: nu cumva, la vremea potrivită, eu, ei, ceilalţi vom reuşi să vorbim cu patimă, dar cu înţelegere înspre casa noastră comună, şi atunci, nu prea târziu, Iaşul va fi puternic prin unitatea locuitorilor lui? Construirea împreună înseamnă cunoaştere reciprocă. Atunci când babilonienii nu s-au mai înţeles între ei, au renunţat să mai zidească oraşul şi turnul până la cer. Fac aici o paranteză pentru a povesti un fapt.
În primăvara anului ’95, eram arhitect-şef de câteva luni. Nici Simirad nu era primar de mult timp. Audienţele cu cetăţenii se făceau cu întreg staful primăriei. Cuvântul cetăţenilor avea întâietate faţă de acela al salariaţilor publici. La un astfel de eveniment, un domn intră în sală cu un şir nesfârşit de măguliri adresate alesului lui. Între ele un …„ştiţi, domnule Simirad, dumneavoastră sun­teţi extraordinar, dar subordonaţii de prin bi­rouri…!“. „Ei, lasă… lasă asta, spune ce te doare!“, veni răspunsul. „Domnule primar, arhitectul şef… e un bandit, un tâlhar… M-a îmbrâncit, m-a înjurat!“ Simirad m-a privit cu ochi mari, gata să se înfurie şi să-mi ceară demisia. Norocul meu a fost că nu-l văzusem niciodată pe omul acela. I-am „şoptit“ primarului să audă toată lumea: „domnule primar, eu v-am spus să nu-l puneţi pe individul ăla arhitect-şef, că o să regretaţi…“ Îndată, edilul şef îl întrebă: „da…, ia spune-mi mata, cine din sală e arhitectul şef?“ Omul a rămas cu gura căscată şi la propriu şi la figurat. „Cum? Nu ştii cine e? Atunci cum te-a îmbrâncit, e aici, lângă mine, el, e!? „. Reclamantul mă privi cu ochii pierduţi… Ca să închid scena am pus câteva paie pe foc: „dar nu-i nimic domnule primar, dacă doreşte, dacă are răbdare îl aştept după audienţe la mine în birou să vedem ce probleme are.“ „Auzi? După ce era să-i faci, te mai şi pri­meşte… „ L-am primit pe domnul respectiv îndată după ce am ajuns în birou. Acolo a început să înjure şi să mă înjure. Era prima săptămâna din martie. Într-un vas mai multe bucheţele de ghiocei răspândeau o prospeţime delicată. Am luat unul şi i l-am oferit: „domnule, primiţi aceste flori, mergeţi acasă, liniştiţi-vă, şi dacă aflaţi ce doriţi de la mine, vă aştept.“ „Cum, ai să mă mai primeşti?“, îngăimă uimit reclamantul… Nu l-am mai văzut niciodată. Înţeleg, azi, că ar fi fost important să revină. Să nu rămânem despărţiţi pe o neînţelegere. Aşa cum sunt ieşenii despărţiţi pe tot soiul de neînţelegeri…
*
Orice dialog solid are ca fundament ideea că toţi greşim, cu voie sau fără voie, iar dialogul are pute­rea de a îndrepta, de a corecta, de a dirija eforturile într-un sens util părţilor. Prin urmare, indife­rent că eşti în capul, sau în coada societăţii e ine­vitabil să nu apară în diversele lui chipuri, păcatul, interesele ascunse, orgoliul, egoismul, lăcomia. Nefericirea e că democraţia noastră e prematură. Sunt lizibile doar înjurăturile, blestemele, piedicile, palmele, neînţelegerile, sângele… Suntem de­parte… departe de începutul unei comunicări care ne-ar da şansa de a fi puternici. Sloganul zilei e „Cine înjură mai tare are şanse să fie credibil!“. Iar deviza e „cine fură mai mult e mai puternic!“. E… „filozofia“ momentului. Pe ea vom putea construi un dezastru…
Am făcut acest ocol în inima bolnavă a societăţii ieşene întrucât boala se oglindeşte prea bine în imaginea oraşului. Nu există armonia unui spaţiu urban câtă vreme, de la vlădică la opincă, fieştecine îşi face de cap. Nu mai sunt idei vii pentru sprijinirea culturii spaţiului comun în limitele nelimitate ale stilului. Nu e simplu. Reverenţa la singurul arhitect – scriitor care a iubit şi înţeles Iaşul, G.M.Cantacuzino – e necesară. El vedea în Iaşi, înţeleg de ce, spaţiul urban românesc în excelenţa lui. Din fericire pentru el, nu a mai văzut transformările ce ne-a trimis pe noi într-o meschină şi confuză realitate urbanistică. Viziunea oraşului, dată de virtuţile evoluţiei istorice, se suţine pe un peisaj specific, dar mai ales pe relaţia sacră om – comunitate – peisaj. E inutil să spun că relaţia a… murit. Într-un timp neverosimil de scurt, viile, livezile, dragostea pentru arbori au dispărut. Scena paradisiacă a vieţii s-a profanat. În ea subzista una din virtuţile stilistice identificate nu numai de arhitectul amintit, dar şi de alte mari personalităţi ale culturii româneşti. E mâhnitor să vezi case construite în ultimii douăzeci de ani cu terenurile sterpe de vegetaţie! E mâhnitor să vezi atâta dezordine în arhitectura lor încât, totul pare lovit de o nemiloasă lipsă de inspiraţie. Aici există o circumstanţă. În Iaşi nu s-au dezvoltat stiluri de arhitectură racordate marilor mişcări artistice. Chipurile caselor sunt reflexe locale umanizate ale acestora, impresionând, spune acelaşi Cantacuzino, prin armonia ansamblului îmbrăţişat de peisaj. O armonie care a dispărut şi ea…
Optimismul proiectelor pentru Iaşi trebuie să vină din ideea vivacităţii lui organice peste generaţii. Dacă chiar acum, o minune ar face să fim 300.000 de ieşeni cu dragoste (nu oricare, ci Pauliană!) faţă de spaţiul comun de existenţă, aceasta ne-ar îmboldi la înţelegere unii cu alţii, iar oraşul prin însuşi modul nostru de vieţuire ar urca la demnitatea unui stil. Din el s-ar naşte forme urbane unice. Oare e imposibilă o asemenea mi­nune? Nu cred. Dar nici mari spe­ranţe nu sunt…

Ioan Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului