Locurile memoriei

Una dintre cele mai tulburătoare chestiuni atunci când vrem să construim o imagine pe termen lung a Iaşului este aceea legată de trecutul apăsător, inutilizabil de regulă, pentru un scenariu de marketing. Decenii de propagandă triumfalistă, un secol de afirmare apăsată a identităţii sau omeneasca pornire de a ascunde faptele ruşinoase ne fac să fim extrem de precauţi atunci când vorbim de greşelile din trecut. Preferăm, de regulă, să nu discutăm despre aceste chestiuni (reflexul amnezic al amintirilor traumatizante), să plasăm vinovăţiile în exterior sau, câteodată, să devenim agenţi activi ai minciunii şi manipulării istorice. Nu suntem noi, ieşenii, singurii care procedăm astfel, fireşte, dar un moment tragic al istoriei recente, pogromul din zilele 27 – 30 iunie 1941, ne obligă, măcar o dată pe an, să ne reamintim ceea ce nu ne face prea mare plăcere. Dar şi injecţia pe care suntem obligaţi să o facem pentru a opri infecţia şi a ne reveni la normal ne doare şi nu o facem de bunăvoie şi, cu atât mai puţin, cu plăcere.

Nu voi insista pe rememorarea datelor şi faptelor de atunci (am făcut-o, cu câteva documente şi fotografii inedite din colecţia Itzak Kara, relativ recent intrate în fondurile Arhivelor Naţionale din Iaşi, în emisiunea de vineri, 28 iunie, a lui Ovidiu Mihăiuc, Vocile Iaşului, de la Digi 24 Iaşi, care poate fi descărcată de pe internet), ci, provocat de nedumerirea unui prieten, pe rostul unei asemenea rememorări într-un proiect de construcţie strategică a imaginii noastre şi, prin ricoşeu, de posibilitatea de a utiliza astfel de elemente şi construcţii instituţionale în ansamblul dosarului de candidatură a Iaşului pentru Capitală Culturală a Europei.

Întâi de toate, cât de legitimă este folosirea unor evenimente tragice din trecut la construcţia unui dosar de promovare a oraşului? E o întrebare care va provoca, mai curând stupoare şi indignare, decât reflecţii şi analize comparate şi nu e în intenţia mea de a discuta aici culpabilităţi ale trecutului. Ci doar pe cele ale prezentului, un prezent dominat de etichete edulcorate, de iluzie şi manipulare, de interese politice imediate şi pudibonderie. E adevărat că nu ne putem mândri cu ceea ce s-a petrecut în urmă cu peste şapte decenii, nici nu trebuie să dăm uitării faptul că mecanismul complex al ororii a atras în tăvălugul său şi cetăţeni ai oraşului, români şi creştini, care au jucat un rol activ şi nefast, alături de autorităţi şi de armată în tragedia de atunci, dar ce legătură are asta cu "capitala culturii"? Nici una, aparent, însă cred că trebuie făcut totuşi ceva pentru ca dosarul nostru să fie complet: trebuie asumate o serie de proiecte instituţionale şi artistice prin care să construim ceea ce istoricul francez Pierre Nora numea locuri ale memoriei.

La o întâlnire recentă cu Excelenţa Sa domnul Dan Ben-Eliezer, Ambasadorul Israelului în România, domnul Cristian Adomniţei, Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, promitea realizarea unui punct memorial în două camere din imobilul recuperat de Constantin Simirad pentru CJ, cu câţiva ani în urmă. Imobilul din str. Vasile Alecsandri nr. 6, clădire de patrimoniu, a fost sediul redacţiei şi tipografiei "Vieţii Româneşti" şi apoi sediu al Chesturii de Poliţie Iaşi, locul în care au fost asasinaţi mii de evrei în iunie 1941 şi, într-adevăr, ar fi locul potrivit pentru o construcţie instituţională serioasă dedicată memoriei şi culturii, însă mă tem că doar două camere e prea puţin. Îi pun cu mare bucurie la dispoziţie domnului Adomniţei proiectul făcut de mine în 1995, blocat la guvern de Octav Cozmâncă, de construcţie în respectiva clădirea a unui centru european de cultură, cu spaţii pentru rezidenţe de artişti şi cu un memorial al pogromului pe tot subsolul clădirii, proiect care ar putea transforma cu adevărat casa Vieţii Româneşti în ceva mai mult decât un imobil de birouri, dacă domnul preşedinte va avea curajul de a edifica un spaţiu potrivit pentru dialog cultural european şi un loc activ al memoriei. Că tot promitea Domnia Sa o rezolvare pentru sediile centrelor culturale europene din Iaşi aflate azi la un pas de a fi, din nou, în stradă.

Apoi ar mai fi proiectul vizionar al marelui artist ieşean stabilit lângă Bruxelles, Vasile Leondar, cel care a realizat şi tulburătorul monument al deţinuţilor politici, vis-a-vis de Statuia Independenţei. Dedicat miilor de evrei urcaţi cu forţa în vagoane de vite care au fost supuşi exterminării fiind lăsaţi în câmp, sub soarele arzător, să moară prin asfixiere, foame şi sete în trenurile morţii spre Podul Iloaiei şi Călăraşi, proiectul lui Vasile Leondar este, în egală măsură, dedicat tuturor evreilor europeni care au fost ţinta monstruoasei politici hitleriste şi, mai apoi, staliniste. El are o componentă mobilă, a unui vagon real care ar putea fi itinerat până la Auschwitz, devenind o exemplificare a memoriei civice europene, şi o altă componentă, fixă, care ar putea transforma rondul de la Gară, locul de unde ieşeni civili, nevinovaţi, au văzut pentru ultima oară oraşul, pe 30 iunie 1941, într-un loc al memoriei active, al dimensiunii cetăţeneşti europene autentice. Dacă vor fi găsite mijloacele financiare de realizare, sunt proiecte care ar putea atârna serios în balanţa evaluării impersonale a experţilor din toată Europa care vor discuta, în 2016, dosarul Iaşului. Sunt proiecte care, indiferent de dosare de candidatură, pot consolida identitatea noastră europeană şi prin asumarea onestă, bărbătească a "trecutului inutilizabil", aşa cum au făcut-o toate ţările civilizate. Lacrima se cuvine să ne cureţe retina pentru a vedea, mai clar, în depărtări!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi manager al Fundaţiei Iaşi Capitală Culturală Europeană