Caută 
1 MIN
Ideologic, ca atitudine, The Master descrie fără să judece, intrând în nişte detalii de analiză extrem de subtile.
Cu ajutorul directorului de imagine român Mihai Mălaimare Jr., Paul Thomas Andersonvizualizează în The Master povestea unui veteran din cel de-al doilea război mondial şi întâlnirea lui marcantă cu liderul unui cult religios. Rămas în urma confruntărilor armate cu o deosebită sensibilitate nervoasă, personajul interpret de Joaquin Phoenix se luptă mai departe, în lumea post-belică, în primul rând cu propriile tendinţe auto-distructive, desfăşurate pe un fundal de alcoolism, şi, mai apoi, cu lipsa de şanse şi prejudecăţile de care erau afectaţi veteranii. Este, deci, un perdant aflat la marginea societăţii.
Perspectiva lui P.T. Anderson este una intelectualistă (în sensul din La Notte: Lei si preoccupa soltanto di chi perde. Tipico degli intellettuali: egoisti ma pieni di pietà), ceea ce nu-i afectează, însă, meşteşugul regizoral. Demonstrată în toate lung-metrajele sale (dintre care notabile pentru mine sunt Boogie Nights, Magnolia şi There Will be Blood), arta lui implică contribuţii actoriceşti extrem de substanţiale, un moment forte din The Master fiind chestionarul psihologic la care răspunde Freddie Quell în prima treime a filmului. Parternerul său, interpretat de Philip Seymour Hoffman, conduce o mişcare spiritualistă numită The Cause (Cauza), ce combină psihanaliza cu o teorie a vieţilor succesive pentru a oferi clienţilor clarificare şi alinare. Documentată de P.T. Anderson pe modelul scientologiei, mişcarea e la fel de tarată, de neştiinţifică şi de manipulatoare ca personajul beţiv şi afemeiat al lui Freddie Quell, însă între cei doi bărbaţi se naşte o prietenie a cărei valoare e mai mare decât valorile morale profund imperfecte pe care le oglindesc.
Avem deci un beţiv şi un pseudo-lider religios care se întâlnesc în 1950. Ca şi în There Will Be Blood, P.T. Anderson îşi demonstrează din nou iubirea pentru calităţile unui cinema grandios, în care muzica de pe coloana sonoră e evocatoare şi frapantă, transmiţând artistic întreaga încărcătură, de cele mai multe ori complexă şi contradictorie, a mediului şi a relaţiilor interumane redate. Pentru ambele filme, muzica a fost compusă de Jonny Greenwood, polinstrumentistul afirmat în formaţia Radiohead. Prin asonanţe, compoziţiile lui aduc aminte de piesele culte ale anilor ’50, combinând alteori un spirit post-romantic simfonizat cu peisaje sonore şi ziduri fonice specifice popularizării simfonismului prin rock-ul progresiv şi mai apoi texturile complexe obţinute prin sintetizatoare. Construcţii camerale la harpă, viori şi flaut, dar şi vertijuri sonore construite în buclă, în general, o muzică extrem de vizuală.
Ideologic, ca atitudine, The Masterdescrie fără să judece, intrând în nişte detalii de analiză extrem de subtile. În cazul ăsta, o mişcare religioasă, pe de o parte, şi un personaj profund tarat, de cealaltă, sunt înfăţişate într-un spirit de normalitate. E o atitudine profund tolerantă, specific vestică (exceptând, bineînţeles, dreapta conservatoare), în care alteritatea nu e privită ca o ciudăţenie, ci doar ca o altă formă de agregare. Într-un discurs poetic de final, liderul The Causeîi spune lui Freddie Quell: „Freddie, marinarul mărilor. Nu plăteşti chirie, eşti liber să pleci unde ai chef. Du-te atunci! Du-te către acea latitudine infinită şi îţi doresc mult noroc! Dacă ai descoperit o cale de a trăi fără să slujeşti la stăpân, oricare ar fi acel stăpân, să ne anunţi şi pe noi, da? Ai fi prima persoană din istoria omenirii.”
Emi Vasiliu este traducător şi regizor de film.
