CAPETE DE RAND

Lupanarul

De Nichita DANILOV

luni, 22 aprilie 2013, 01:50

1 MIN

„Mentalităţile şi credinţele se propagă prin mecanismul contagiunii şi foarte puţin prin acela al raţionamentului…”

Concepţiile masei se stabilesc la cârciumă, prin afirmaţie, repetiţie şi contagiune. Contagiunea se propagă pe verticală, pornind de la păturile populare şi ajungând apoi şi la elite. Propagarea aceasta se produce prin forţa irezistibilă pe care o dă prestigiul. Iar prestigiul nu este altceva decât fascinaţia pe care o exercită asupra spiritului nostru o anumită persoană, o operă sau o doctrină. Fascinaţia are darul de-a paraliza, scrie acelaşi Le Bon, toate facultăţile noastre mentale (critice), "umplându-ne spiritul de uimire şi respect".

Vorbind despre mecanismele care contribuie la propagarea opiniilor şi duc la crearea unor curente, Le Bon avea în vedere mişcările muncitoreşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Observaţiile sale sunt însă valabile pentru orice fenomen de masă, inclusiv unul cultural. Accentul este pus pe două elemente, aparent contradictorii: locul de gestaţie a ideilor (cârciuma, lupanarul, la care s-a referit şi Eminescu în poezia "împărat şi proletar") şi prestigiul unui lider.

Dacă analizăm din acest punct de vedere fenomenul receptării operei lui Nichita Stănescu, vom putea trage concluzia că în cazul de faţă sunt îndeplinite ambele condiţii ale ipotezei avansate de Le Bon. Punctul de plecare al faimei sale de poet de geniu ar trebui căutat şi în "lupanar". După cum ar trebui căutat şi în tendinţa regimului de a impune un sistem propriu de valori.

Poet plin de har, fin psiholog, Nichita Stănescu a intuit cât se poate de clar acest mecanism al psihologiei masei şi l-a exploatat, cum altfel, decât în folosul său. Birtul, cârciuma gălăgioasă, au fost creuzetele unde au fermentat ideile şi, probabil, metaforele stănesciene.

Tot lupanarul a fost şi punctul de unde a început propagarea operei sale poetice. Nichita Stănescu nu a fost un creator solitar, ci unul care-şi "exercita" arta în public. O mare parte din poeziile sale au fost concepute atunci când poetul se afla într-o anumită stare euforică şi era înconjurat de un anturaj ce-i împărtăşea această eufuziune; îl fascinau, deopotrivă, poezia în sine, cât şi actul producerii şi (de ce nu?) al reproducerii ei. Al contaminării celorlalţi.

Încă din adolescenţă poetul a intuit perfect drumul pe care urma să-l parcurgă creaţia şi receptarea sa. El a dorit să fie mereu în centrul atenţiei. Şi dacă în liceu i-a fascinat pe colegi citindu-le din poeziile sale licenţioase, mai târziu avea să aplice un truc similar pentru a cuceri critica literară. Pentru aceasta, în locul cuvintelor neaoşe, autorul Necuvintelor a apelat la abstracţiuni şi termeni provenind din diferite domenii de activitate. Amestecul hibrid de cuvinte a avut efectul scontat. Critica a văzut în acest act (cu mici excepţii, desigur) o revoluţionare a limbajului poetic. Şi nu putem spune că revoluţia nu s-a produs… Cuvintele şi necuvintele şi-au arătat şi faţa lor absconsă, iradiind un altfel înţeles. Nu putem nega nicidecum rolul extraordinar pe care l-a avut Nichita Stănescu în schimbarea percepţiei noastre asupra actului creaţiei şi a limbajului poetic. El a deschis multe cărări, multe drumuri. A demonstrat că arta se poate face şi altfel decât cum eram obişnuiţi să vedem. Prin urmare, entuziasmul criticii e, într-o oarecare măsură, de înţeles. Cât priveşte anturajul, locul de unde au emanat şi s-au propagat ideile şi metaforele stănesciene, acesta fusese cucerit de mult. La cârciumă, poetul se manifesta ca un adevărat prestigitator, jonglând cu noţiunile şi cuvintele cele mai obişnuite şi neobişnuite, încărcându-le cu sensuri neaşteptate.

A doua condiţie a receptării, conform teoriei lui Le Bon, o constituie, desigur, fascinanta sa personalitate. Nichita Stănescu a fost un poet charismatic, comunicativ, un conviv sclipitor, care, după cum am arătat mai sus, ştia să jongleze cu ideile, dar şi cu propriul său eu, apărând în faţa lumii într-un halou magic. Boema pe care a practicat-o i-a adus o notorietate pe care nu i-ar fi putut-o aduce nici o mie de biblioteci citite de la cap la coadă. Adevărata sa bibliotecă a fost cafeneaua, prietenii cu care a discutat, oamenii cu care a intrat în contact. O parte din ei au fost contaminaţi de aceste discuţii şi au devenit purtătorii de cuvânt ai poetului. N-aş vrea să se înţeleagă de aici că fac un elogiu boemei literare, consider însă că boema îşi are rolul ei în viaţa culturală. De obicei, curentele de opinii (inclusiv curentele literare, să ne gândim la simbolism şi la expresionism) arareori iau naştere în sălile de lectură sau în amfiteatre. Lipsa unui spaţiu boem adecvat, ca şi reticenţa autorităţilor sau a publicului, indusă prin tot felul de concepţii pudibonde, devin nocive pentru creaţia artistică, indiferent de gen. Boema macină ideile, le macerează, le îmbracă în haine care au o mare încărcătură simbolică. Ideile izvorâte direct din cărţi sunt seci, nu prind viaţă, decât atunci când întâlnesc un spirit care să le anime într-o piaţă publică.

Dacă ar fi trăit într-o altă epocă, Nichita Stănescu ar fi putut deveni promotorul unei ideologii sociale, de stânga sau de dreapta. Charisma sa nu a fost exploatată la maximum. Mesianismul său a rămas doar la nivelul cuvântului. Nu şi al faptelor. Dacă ar fi avut un caracter mai dârz (şi poate mai puţin talent poetic), ar fi putut deveni (bineînţeles, într-o altă epocă, propice mişcărilor de masă) un tribun. Nici caracterul, nici epoca nu i-au permis o asemenea statură. El a preferat să fie nu un tribun, ci un trimbulind. Acest termen ambiguu, creat probabil la o agapă, îl caracterizează pe deplin. Totuşi un sâmbure de dictator a existat în trimbulindul Stănescu. Talentul l-a împins însă spre marea artă. “În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, mărturiseşte Ştefan Agopian – el însuşi un împătimit al stărilor de spirit trecute prin laboratorul alcoolurilor tari -, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul.” Cu alte cuvinte, îi crea acea stare de imponderabilitate, desprinzându-i spiritul de contingent. În astfel de momente, poetul devenea extrem de generos, făcând daruri neaşteptate prietenilor săi de pahar, uneori aleşi întâmplător, alteori după sprânceană rasă. Dincolo de gestul sublim, în forul său abscons mai urmărea şi un alt ţel: acela de a-şi perpetua memoria printr-un comportament ieşit din comun. La o astfel de agapă, ce a ţinut o zi şi-o noapte, Nichita Stănescu i-a dăruit poetului Mihai Ursachi, după schimb de replici nu tocmai ortodoxe, în semn de împăcare, un superb inel de aur, încrustat cu o piatră rară, iar ca să eternizeze clipa, i-a schiţat şi portretul din cîteva linii frânte, scriind pe dedesubt: ”Mihai Ursachi văzut printr-o lacrimă de Nichita”. Alţii primeau daruri şi mai neaşptate. Astfel, criticul literar Alex Ştefănescu, vorbind despre o vizită la Constanţa pe care au făcut-o împreună, face următoarea relatare: „În dragoste, ca şi în poezie, Nichita se manifesta ca un improvizator genial. Am fost de faţă când a… dăruit-o pe o iubită a sa, care între timp se îndrăgostise de un poet sârb, acelui poet sârb. Era prezent şi cadoul, adică ea. Nichita a luat-o în braţe şi i-a transferat-o prietenului şi rivalului său, care şi el a primit-o în braţe.” Ce s-a întâmplat a doua zi, nu ştim. Probabil că agapa a continuat şi a doua zi, când poeţii, stand la un pahar de votcă, priveau tăcuţi marea plină de adolescenţi, ce învăţau să meargă pe valuri în picioare…
Totuşi, după cum relatează un alt apropiat al său, trecut şi el dincolo de Styx, Augustin Frăţilă, poetul îşi avea orgoliile şi crizele sale existenţiale. În viaţa cea de toate zilele, Nichita era de multe ori irascibil. Chiar sumbru. Greu de suportat. Era invidios pe popularitatea de care se bucura Sorescu. Lansa mici răutăţi, cuvinte cu dublu înţeles, despre Preda, Blandiana, Virgil Mazilescu sau Mihai Ursachi. Îi accepta în preajma sa pe tineri atâta timp cât îl adulau. Numai în viaţa publică, numai înconjurat de amici, devenea generos, sclipitor, un fel de Mesia nepăsător, care calcă plutind prin valurile înspumate ale mizeriei cotidiene.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist