Malabsorbţii # 2

marți, 09 februarie 2016, 02:50
1 MIN
 Malabsorbţii # 2

După ce, de la spaţiul discursiv medical, respectiv judiciar şi contabil, ne-am permis extinderea conceptului de «malpraxis» la relele practici ale structurilor din zone de real impact social în folosirea limbii exemplare, pornind tot de la medicină, am numit malabsorbţie şi vicierea, în emisiuni tv, a informaţiilor din reportaje referitoare la cultura tradiţională rurală, prin înscenări convenabile reporterilor. Unii dintre aceştia, puţin preocupaţi de absorbţia realităţii specifice zonei pe care ar trebui să o exploreze, construiesc tablouri şi situaţii pe care le vor spectaculoase. Dar interesează şi interlocutorii, tot din perspectiva performanţei mesajului.

E greu? Iată o situaţie, printre altele („Dosar România”, tvr 1, 18.01). Undeva, la munte, reportera îl interpelează pe un localnic ce mână caii de la o sanie încărcată cu fân: „Cum este? E greu!”. Niciun interes faţă de ceea ce înseamnă dichisul încărcării sau măiestria de a ţine echilibrul atelajului pe un drum înzăpezit, ceea ce pare să-l cam intrige pe ţăran, care, însă, răspunde vesel, uitându-se către opera sa: „Nu, e bine!”. Atunci, reportera o întoarce măcar pe clişeul publicistic: „E spectaculos!”. Ca să primească o replică reflectând tot mândria profesionistului, la el acasă: „E sănătos!”, urmată, de ce nu, de formula de actualizare gazetărească: „E bio!” Aşadar, mergi ca să afli (şi să afle şi alţii, presupunem) cum trăiesc şi care sunt stările de spirit ale unor oameni de pe undeva de la capătul lumii, dar le spui cum vezi tu lucrurile, compătimitor. Şi le mai aranjezi, pentru filmare, după gustul tău, şi interiorul, plasând pe masă, alǎturi de mămăligă, o coşcogea cofă de lemn, cu înflorituri arse cu fierul roşu! Treabă de regizor de doi bani, nu de reporter-analist!

Mini-potemkiniade. Poate că este greu, într-adevăr, să le ceri jurnaliştilor, ca investigatori-amatori şi grăbiţi, să urmeze precepte privind ancheta ale Şcolii Sociologice Gusti, adică să pătrundă lucrurile, să le înregistreze şi să le prezinte aşa cum sunt: fără sentimentalisme şi fără resentimente. Nu doar graba, ci şi… viziunea canalului tv îi împinge pe reporteri să recurgă la regizări ce fac dificilă digerarea. A intrat în vocabularul internaţional termenul numind acuzaţia adusă favoritului unei ţarine că ar fi „aranjat” decorul itinerarului unei vizite făcute de oaspeţi din alte ţări prin Mama-Rusie (chiar dacă intervenţia nu va fi fost de natura unor imense decoruri reprezentând sate-model, ci doar în materie de vopsit… cioara!). Dar tentaţia pare de actualitate. Deci, vrem să preluăm imagini tradiţionale de sărbători şi, atunci, îi punem pe localnici să colinde, în casă, sub icoane, cu căciulile pe cap. Şi în aceeaşi ţinută (inclusiv sumanele) sunt aşezaţi bărbaţii la mesele de sărbători.

Suflecatul ş.a. Tot viziunea ansamblului vestimentar face ca, la un târg de produse din carne de porc, un ofertant (la tarabă, cu bondiţă bogat garnisită cu jder) să mânuiască brişca… atingând slănina cu marginea brodată şi înflorată a mânecii de la cămaşă. În acord cu mâneca-vedetă, de asemenea nesuflecată, când este vorba de femeile ce frământă aluatul pentru copturi sau înroşesc ouăle de Paşti (deşi, în ambele cazuri, nu se urmăreşte, să zicem, deficitul de igienă). Aport local: un bărbat, cel puţin de vârsta a doua, purtând un ilic deosebit de ornamentat, în culori vii, a fost ales, undeva, să explice cusăturile meşteşugite de pe ştergarele şi iile expuse pe un panou. Înscenările, oricum stângace, afectează şi vorbirea… actanţilor: unui posibil limbaj al harului îi ia locul un precipitat limbaj al tulburării conjuncturale.

Vorba şi portul. Dar, din perspectiva absorbirii mesajului unei emisiuni, ce pot face jurnaliştii când invitatele, în pofida temei anunţate, se prezintă în viziuni ornamentale ce ar putea fi considerate avantajoase la vreo competiţie inter-comunală de Miss Zorzoană? Cum să aderi la spusele unei doamne, uneori chiar împlinită ca vârstă şi impozantă ca funcţie, din cauza mişcărilor capului derutând prin balansul unor lungi cercei (candelabre, bucheţele, pandantive, figurine etc.), însoţite de glisarea brăţărilor şi marcate şi de fulgerele broşelor şi colierelor (adesea cu paftale), respectiv ale surplusului de inele de pe degete, cu fluturări de eficientizare a vorbirii (inventar complet ori selectiv). Şi doar răspund la întrebări despre lucruri grave, ca directoare de spital, ca asistentă pe Salvare ori profesoară de religie, respectiv ca directoarea şcolii ce a sancţionat-o pe o elevă din cauza floricelelor de la poalele fustei (negre, totuşi!). Şi cum să contribui la atenuarea malpraxisului în cazul antipatiei pe care o provoacă şi recomandările unei nutriţioniste, cu vorbă înţepat-învrăjbită şi priviri acuzatoare?

* Make-up. Cât despre machiaj, în destule cazuri nu poţi să nu-ţi aminteşti scrisa privitoare la Dumitraşco-vodă, din Letopiseţul lui Neculce: domnitorul „era bătrân şi curvar”, deci îşi luase o ţiitoare, „fata unei rachieriţe de pe Podul Vechi… tânără şi frumoasă şi plină de suleiman, ca o fată de rachieriţă”.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Comentarii