Mâncare de post

Dacă aceste deziderate au fost sau nu atinse, voi afla la Judecată. Deocamdată, simt nevoia să sărbătoresc împlinirea celor aproape 150 de articole scrise schimbând, măcar pentru o ediţie a rubricii, statutul de autor cu cel de cititor. Şi vă propun trei dintre autorii pe care-i preţuiesc şi-i urmăresc. I-am ales pe aceştia nu neapărat pentru că ei ar ocupa un podium al preferinţelor de lectură, ci pentru că am putut selecta din textele lor ceva mai adecvat perioadei de post în care ne aflăm. De la Ioan Florin Florescu, fost redactor-şef al ziarului ce pe vremuri se numea "Monitorul", actualmente preot în Scoţia, am selectat o superbă definire a postirii, de la poetul Marius Iordăchioaia, un îndemn de a ne deconecta de la nebunia lumii şi de a intra, pe uşa spovedaniei, în cămara neînserată a Luminii, iar de la mai tânărul condei al lui Nicolae Pintilie, o demontare a unei viziuni igienico-sanitare care planează, uneori, asupra Împărtăşaniei primită în linguriţă. Sunt fragmente din texte pe care mi-aş fi dorit să le fi scris… S-aveţi poftă de lectură, că minunată e bucătăria Cuvântului!

***

Nu postim ca să prevenim bolile. Nu postim că e "sănătos". Unii or să spună, pe drept cuvânt, că se simt mai sănătoşi când mănâncă ochiuri cu şuncă decât mâncând, zile la rând, cartofi şi fasole. Nu postim cu "mâncare de post", aceasta e, poate, cea mai mare neînţelegere a postului, pentru că el înseamnă, înainte de toate, flămânzire, nu mâncare de legume. Nu postim nici ca să ne "purificăm", Iisus ne învaţă că nicio mâncare nu-l spurcă pe om. Din punctul acesta de vedere, omul e la fel de curat şi înainte, şi după un prânz copios. Nu postim nici ca "să fim mai uşori la suflet", pentru că ceea ce apasă sufletul omului sunt păcatele, nu mâncarea. Nu postim nici măcar ca să "ne rugăm mai cu spor", pentru că cea mai mare rugăciune e Sfânta Liturghie, or la Liturghie suntem chemaţi tot anul, cu sau fără post.

Nu postim, în sfârşit, nici că "trebuie" – argumentul bigoţilor. Nu "trebuie" să postim, postul nu este o dogmă. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să flămânzească, iar Apostolul Pavel îi asigură pe romani: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt! Iar dacă lucrurile stau aşa, primirea sfintei împărtăşanii ar trebui, în cele din urmă, să fie condiţionată nu de postire, ci de trezvia noastră sufletească.

Atunci, totuşi, cum postim? Au postit drepţii din Biblie, a postit Mântuitorul, posteau sfinţii părinţi, iar Biserica ne sfătuieşte să postim. (…) Postul înseamnă foame, înfometare de bună voie, pentru a ne aminti că "nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu". O zi de post la sfârşitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat "de sec". Numai aşa se poate înţelege tradiţia Bisericii, care ne învaţă să postim cu legume: fiind mai "slabe", flămânzim mai uşor. Scopul învăţăturii însă nu sunt legumele, ci flămânzirea.

Mântuitorul a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, iar "la sfârşit", spune Scriptura, "a flămânzit". Postul biblic însemna o zi sau mai multe de ajunare completă. Creştinii din primele secole, mai aproape de trăirea apostolică, posteau cu pâine şi apă ori ajunau până la apusul soarelui (sau timp de mai multe zile). (…) Flămânzirea este semnul părerii de rău şi al căinţei. Aşa cum ninivitenilor nu le-a mai trebuit de mâncare în ziua când şi-au înţeles păcatele sau cum apostolul Pavel s-a lipsit trei zile de orice hrană, pe drumul Damascului, după ce şi-a recunoscut rătăcirea. Auto-înfometarea apare ca un sentiment firesc al părerii de rău. Oare de câte ori, apăsaţi de povara unor greşeli faţă de cei din jurul nostru, nu am simţit că nu ne mai trebuie nici mâncare, nici odihnă, iar dacă am stat la masă, am înghiţit cu noduri, cu gândul la răul pe care l-am făcut? Iar dacă nu simţim acest lucru faţă de Dumnezeu, atunci când postim, înseamnă că nu ne cunoaştem păcatele
(preot Ioan Florin Florescu, Despre buna întrebuinţare a foamei, pe înţelesul celor care postesc, fragmente de Jurnal scoţian, http://ioanflorin.wordpress.com/)

***

O, dacă aş putea intra în inima unui tânăr şi să strig: Nu te lăsa înşelat şi ucis de lume! Lumea nu e ceea ce pare! Binele ei este o mare minciună! Îţi va devora sufletul prin plăceri şi distracţii apoi, după ce ţi-a luat toată vlaga, te abandonează deznădejdii!

Şi un tânăr ortodox mănâncă, doarme, călătoreşte, învaţă, iubeşte, cântă, râde, plânge… dar – toate acestea – prin Hristos, odihnesc, limpezesc şi înalţă sufletul. Aşa cum un obiect de argint pus într-un vas cu apă o păstrează nealterată, aşa şi Hristos într-o inimă de tânăr, o păstrează limpede şi dulce. Calea acestei vieţi începe cu Taina Spovedaniei: deschide sufletul tău lui Hristos, mărturisindu-i ca pe o povară toate câte s-au adunat acolo şi dacă nu începe să se facă lumină, eu vin în parcul din centrul oraşului şi mă las scuipat în faţă şi batjocorit ca ultimul dintre oameni, ca un mincinos şi un netrebnic absolut! Orice suflet care se spovedeşte sincer primeşte Lumina; dar, trebuie să rămână în Biserică, în modul ei de viaţă, pentru a O păstra şi spori…

M-am întrebat mereu, de-a lungul anilor: cum poate spune un băiat unei fete că o iubeşte, când sufletul lui e plin de întuneric şi de păcate (le-a înghiţit "pe pâine" din media şi din viaţa cotidiană de oraş ca orice tânăr obişnuit al acestor vremuri, căci răul intră în om prin simţuri), când a iubi înseamnă a dărui celuilalt lumina şi căldura propriei inimi? Care lumină şi care căldură? Căci lumea, care este un sistem de existenţă convenţional, artificial, nu le cunoaşte, nu le are şi nu le poate da. Şi de aceea produce, inevitabil, tipul acesta de tanăr cinic, dispreţuitor şi plictisit, gol pe dinăuntru, care trebuie conectat de mic la aparate (televizor, calculator, etc.), ca un pacient în comă (uneori pe stradă, privindu-i cum merg, aşa, ca în transă, mă gândesc că dacă mă apropii şi le smulg, brusc, căştile de pe urechi, îi las fără puls!…). Da, sufleteşte, mare parte din tineri sunt în comă! Distracţiile îi resuscitează pentru scurtă vreme, ceva asemănător unei convulsii provocată de un şoc electric, ca să-i lase apoi şi mai epuizaţi şi mai aproape de moarte. Numai Hristos poate scoate sufletul din comă! Asta am trăit-o, nu e din cărţi, de aceea îngăduie-mi să-ţi reamintesc: dacă poţi să-mi dovedeşti, cu viaţa, contrariul, te aştept în parc…
(Marius Iodăchioaia, Scrisoare către un tânăr – fragment, http://usa-milostivirii.blogspot.ro)

***

În acest an, un cotidian din ţară deschidea prima pagină cu un titlu de-o şchioapă: "Pericol! Ce nu ştiai despre Sfânta împărtăşanie!". Dincolo de strategia de a şoca prin titlu, autorul aducea la cunoştinţa publicului faptul că "medicii atrag atenţia că normele de igienă sunt încălcate, prin folosirea unui singure linguriţe la administrarea împărtăşaniei, iar oamenii pot contacta diferite boli, unele dintre ele foarte grave". Într-un cuvânt, linguriţa euharistică poate deveni duşmanul numărul unu al poporului. Sistemul medical nu mai face faţă, din cauză că oamenii se împărtăşesc dintr-o singură linguriţă! Aşa o fi?…

(…) Pentru cei care încă se mai tem de linguriţă, am avea argumente destule. Însă, niciunul nu ar conta. Pentru că acela care se teme de îmbolnăvire la primirea Euharistiei nu a ajuns încă la măsura credinţei că acolo, în căuşul linguriţei, într-o firmitură de Pâine şi într-o picătură de Vin este Viaţa – Hristos, Dumnezeu, Cel care a făcut cerul şi pământul, în a cărui mână se află toate, deci şi eventuala boală!

Cel mai bun exemplu al faptului că nimic rău nu se întâmplă la primirea Sfintei Împărtăşanii sunt preoţii înşişi. Ce credeţi că se întâmplă cu Sfânta Euharistie care rămâne în Potir, după împărtăşirea credincioşilor? Este consumată de către preot! După ce a atins linguriţa de fel de fel de oameni, preotul consumă totul! Ce păţeşte? Dacă mai vedeţi încă în linguriţă un duşman, gândiţi-vă la preoţii din spitale, la cei din leprozării sau din preajma bolnavilor cu TBC. După ce şi-au împărtăşit credincioşii suferinzi, ei consumă Sfintele Taine. De fiecare dată, la fiecare sărbătoare, zile după zile, ani după ani. Cu toate acestea, îşi păstrează sănătatea şi credinţa în şi graţie medicamentului nemuririi.
(Nicolae Pintilie, Linguriţa euharistică – duşmanul poporului?, fragmente de pe doxologia.ro)