Caută 
1 MIN
Viaţa literară e, ca oricare alta, diversă, orgolioasă, discretă, complexă şi complexa(n)tă. Există scriitori care se afirmă „în forţă, cu neruşinare” – cum zicea, chiar la începuturile sale, Ioanid Romanescu – şi alţii ce-şi înalţă în taină şi-n deplină singurătate „biserica de cuvinte” – spre a cita titlul unei recente, remarcabile (dar târzii) debutante.
Între aceste extreme se consumă tragi-comédia vieţii literare, un joc piramidal, construit cu abilitate, perseverenţă şi, deseori, cu o consistentă parte a leului, care se întâmplă însă a se prăbuşi brusc, ori a se eroda sub intemperiile timpului. Până la un punct, lumea literară este conglomeratul unor grupuri, promoţii, generaţii, solidare şi aproape impenetrabile. Liviu Ioan Stoiciu deplângea recent, într-un articol (poate ironic?), faptul că generaţia ’80 – din care şi el face parte – şi-a pierdut criticii, nu mai are, adică, susţinerea consistentă de care beneficia în vremea când la catedra criticii literare (de întâmpinare şi de susţinere) „oficiau” un Laurenţiu Ulici, Marin Mincu, Radu G. Ţeposu, însuşi Nicolae Manolescu. Am adăuga câteva nume de la Iaşi: Al. Călinescu, Al. Dobrescu, Daniel Dimitriu, regretatul George Pruteanu. LIS e vădit iritat de ofensiva generaţiei ’90, sau a douămiiştilor, care au ocupat scena literară, în (aproape) completa nebăgare în samă, de nu – sfidare, a predecesorilor. El dă exemplul unui optzecist, Radu Săplăcan, timpuriu dus acolo unde nu-i întristare, nici suspin, căruia colegii de generaţie îi păstrează o vie memorie (inclusiv printr-un festival literar ce-i poartă numele), dar pe care un poet de ultimă oră pur şi simplu îl pulverizează… post-mortem. Cât despre acuta criză de critici de susţinere, a optzeciştilor, aş zice că, dimpotrivă, e oleacă de inflaţie, ei deţinând principalele pârghii ale puterii culturale. Având, ca şi nouăzeciştii, pâinea şi cuţitul, decid în toate cele, ignorându-se, cu superbie, reciproc. Căci rareori vei vedea vreun opzecist publicat/ comentat într-o revistă a nouăzeciştilor, şi viceversa. O punte, un liant a încercat a fi Nichita Danilov, din momentul în care a devenit director al Casei de Cultură „Mihai Ursachi”, el adunând sub aceeaşi cupolă – inclusiv… pe gardul grădinii publice „Copou” – scriitori din toate generaţiile, cu precădere din cele „pierdute”. Şi-mi mărturisea, atunci, Nichita, stupoarea lui faţă cu completa… inocenţă a nou-veniţilor, care nu citiseră nimic din – şi nici nu-i interesa – literatura predecesorilor, ieşeni îndeosebi. Şi reciproca e valabilă, „veteranii” suficienţi lor înşile având impresia că, de-un exemplu, „larga recunoaştere (inter)naţională” a unui Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Cătălin Mihuleac, Pavel Radu Gheo ş.a. e doar un efect de perseverentă, isteaţă promovare, nu al unor autentice valori, care-şi merită difuziunea. De aceea nici nu-i citesc…
Tot o punte între generaţii tentează a fi Dan Lungu, îndeosebi după asumarea funcţiei de director al Muzeului Literaturii „Casa Pogor”. În urmă cu vreo 10-15 ani, aprige atacuri au avut loc, chiar în aceste pagini, dinspre „lupii tineri” înspre cei ce ocârmuiau, atunci, instituţii de cultură şi reviste literare ieşene reprezentative şi… tentante, pentru cei ce veneau, năvalnic, din urmă. Doar că, în momentul când li s-a oferit ocazia, niciunul dintre debateri n-a vrut să-şi asume responsabilitatea vreunei funcţii, totul fiind făcut aşa, de amorul polemicii… Acum, Dan Lungu îşi asumă şi responsabilitatea unei reparaţii morale, în afară de… repararea imaginii, de repararea… fizică a caselor memoriale şi de producerea unor evenimente de rezonanţă internaţională, într-un Iaşi care trăieşte, patetic, complexul de capitală culturală europeană (încă) nevalidată, aşa cum, la nivelul întregii Românii, se trăieşte complexul unui Premiu Nobel pentru literatură, încă (şi de ce?!) neacordat…
Un eveniment cultural major – Gala UNITER – a produs, dincolo de spectacolul în sine, un amestec de măndrie şi prejudecată: măndria de a-l găzdui, prejudecata (mâhnită, chiar revoltată) că Naţionalul ieşean n-a primit nici un premiu. Să zicem că… n-a fost să fie, deşi parcă prea multe premii s-au dus într-o singură direcţie. Să punctăm faptul că, totuşi, doi ieşeni – scenografa Marfa Axenti, criticul Constantin Paiu – au primit premiul pentru întreaga activitate. Anul trecut, acelaşi premiu a încununat cariera criticului de artă şi de film Ştefan Oprea. S-ar părea că la individual stăm mai bine decât la lucrul în echipă. Ca dovadă, nominalizarea, la premiul pentru critică teatrală, a Oltiţei Cîntec. La concurenţă cu doi, pentru mine, necunoscuţi, eram aproape sigur că premiul îi va reveni. Dar, surprinsă de câteva ori de camera de filmat, chipul ei spunea că s-a împăcat cu soarta… nominalizării. Nu cunosc şi nu discut altitudinea premiatului, nici argumentele juriului însă, mie unul, mi se pare un viciu de formă şi o mică sfidare să premiezi pe cineva care nu onorează festivitatea, cu prezenţa. Chiar dacă se află în Japonia. Sau tocmai de aceea. Vă imaginaţi Oscarul, sau Grammy, sau Cannes-ul fără prezenţa premiaţilor? Or, Gala UNITER este un Oscar al României şi ar trebui onorat ca atare.
Am urmărit Gala la televizor şi, dincolo de tot fastul, mi s-a părut, pe de o parte, un pic cam ţeapănă, pe de alta, cam gonflată. Cu „burţi”. Au cam lipsit momentele de spectacol, interludiile care te fac să rezişti în fotoliu de pe la miezul nopţii încolo. Unii premiaţi (şi laudatori) au fost generoşi cu vorba, altora parcă le era lene să deschidă gura. Dacă nu cumva fiecare sunet al lor trebuia răsplătit nu doar în aplauze, ci direct în euro. Şi mă gândesc la Tudor Gheorghe care, cu toate insistenţele lui Caramitru, n-a catadicsit să spună baremi o strofă. Că de!, a doua zi avea spectacol şi nu putea să-şi deconspire ceva din repertoriu…
Mult mai generos va fi, fără îndoială, în „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, Horia Zilieru care, chiar astăzi, îşi serbează cele 80 de primăveri… Nu mă îndoiesc că Filiala US îi va organiza o sărbătorire pe măsură. Aşa cum merita şi poetul doctor/ doctorul poeţilor Ion Hurjui, optzecist şi el, de aprilie. Un alt „aprilist”, critic şi istoric literar de accentuată expresivitate, vrea a trece pragul şaptezeciştilor în mare taină, ceea ce mă determină şi pe mine să-mi ţin gura… În schimb, nu pot să nu amintesc celor care, poate, nu ştiu, sau au uitat, că aici, cu noi, dar fără noi, îşi scrie opera şi-şi consumă singurătatea un poet (dramaturg, traducăto, eseist) de talia lui Nicolae Ionel. Mândria lui şi prejudecata celorlalţi îl ţin departe de viaţa cetăţii. O mare pierdere, pentru ambele părţi – îndeosebi pentru cetate, care ar trebui să-şi pună la bătaie persuasiunea spre a şi-l apropia… Merită!
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist.
