Caută 
1 MIN
Doar prin cunoaştere şi prin formarea tinerelor generaţii putem învinge iraţionalul distructiv, care se observă în fenomene precum terorismul, putem respinge clişeele naţionaliste şi instigatoare la ură, putem fi pregătiţi pentru a fi mai buni patrioţi, gata chiar să ne apărăm patria în faţa unor ameninţări care sunt departe de a deveni „Istorie”, aşa cum observăm din evenimentele petrecute în Ucraina sau din atentatele de la Paris.
Prezentarea spre dezbatere publică a variantelor de planuri-cadru, de către Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, este o decizie salutară, în noul context al stării de lucruri în care se află educaţia în ţara noastră. Ţinând cont că planul-cadru este până la urmă matricea învăţământului românesc, care stabileşte coordonatele esenţiale în care evoluează educaţia tinerilor din societatea noastră, prezentarea acestor documente într-un mod etapizat în timp, logic, pe cicluri de învăţământ, proces început din 2013 – în data de 12 martie 2013 a fost adoptat planul-cadru pentru învăţământul primar -, creează din start un handicap, deoarece nu avem o abordare coerentă şi de ansamblu a întregului sistem de învăţământ, sistem care este reglementat tocmai prin intermediul acestui document fundamental. O perspectivă holistă ar fi creat premise mai bune pentru o dezbatere, care să-i includă pe toţi cei afectaţi de schimbările produse de introducerea unor noi planuri-cadru.
Cu toate acestea, dacă acordăm credit propunerilor de faţă şi dacă vom compara, doar la nivelul claselor V-VIII, modelul actual şi cele care au fost supuse dezbaterii publice în aceste zile, atunci schimbările sunt mai degrabă într-un plan relativ, pentru că se menţin până la urmă vechile paradigme, doar în varianta a treia fiind preconizată o oră în plus la disciplina Istorie, faţă de varianta actuală. Totuşi, sunt şi modificări de reţinut, precum eliminarea limbii latine în planurile propuse de IŞE, fapt greu de înţeles pentru devenirea unui popor care se mândreşte cu „sigiliul Romei”, ca forţă motrice a manifestării conştiinţei sale naţionale.
Pentru a reveni la statutul disciplinei Istorie, trebuie să reamintim că adoptarea planului-cadru pentru clasele I-VIII, în anul 2001, cel care este şi astăzi în vigoare, a fost o lovitură teribilă dată Istoriei. Prin reducerea numărului de ore s-au creat reale dificultăţi la nivelul disciplinei, pentru că s-a ajuns la o modalitate trunchiată şi limitativă în care era predat trecutul, cu toate sincopele care decurg de aici în procesul de predare-învăţare, dificultăţile fiind legate chiar şi de formarea noţiunilor fundamentale la elevi. În fapt, cauza principală a reculului pe care îl resimt profesorii de istorie este legată de timpul insuficient pentru predarea conţinuturilor şi formarea competenţelor la elevi. De aceea, în mod firesc şi logic, ideea fundamentală a acestor rânduri este aceea a necesităţii alocării Istoriei, în noul plan cadru, a unui număr de două ore pe săptămână, la nivelul fiecărui an de studiu. Adaug în acelaşi timp, cu toată convingerea că miza, în această chestiune, nu este dorinţa profesorilor de a-şi „întregi catedrele” şi nici nu este vorba despre spiritul conservator al celor care fac parte din „sistem” şi se tem de orice fel de schimbare.
Învăţarea sistematică şi aprofundată a trecutului omenirii, cu o abordareîn spiritul istoriei secolului XXI, în care cele mai sensibile probleme ale umanităţii ţin de toleranţa interetnică, confesională, de combatere a xenofobiei, şi în care educaţia se face în spiritul receptării valorilor „celuilalt”, în efortul de cunoaştere a elementelor (culturale, religioase, sociale) care îi leagă pe oameni, nu îi despart, nu poate avea loc cu o singură oră pe săptămână la disciplina Istorie. Într-adevăr, studiul temeinic al istoriei universale şi al istoriei naţionale, adaptat la condiţiile concrete din societate, deschide calea pentru formarea unor cetăţeni care să ştie cine sunt, de unde vin, care este locul şi rostul lor în lume, acest fapt constituind şi cea mai bună modalitate de a ne apăra de teribilele racile ale istoriei contemporane, reprezentate de totalitarism, dictatură, intoleranţă etnică şi confesională etc. Doar prin cunoaştere şi prin formarea tinerelor generaţii putem învinge iraţionalul distructiv, care se observă în fenomene precum terorismul, putem respinge clişeele naţionaliste şi instigatoare la ură, putem fi pregătiţi pentru a fi mai buni patrioţi, gata chiar să ne apărăm patria în faţa unor ameninţări care sunt departe de a deveni „Istorie”, aşa cum observăm din evenimentele petrecute în Ucraina sau din atentatele de la Paris. Iată de ce este necesar să studiem Istoria două ore pe săptămână, nu doar pentru că – fapt deloc de neglijat – în majoritatea ţărilor din Europa această disciplină are alocate două ore săptămânal. Să reamintim aici şi cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga, cel care exprima cu multă elocvenţă caracterul axiologic al istoriei, caracter ce se impune în mod natural şi firesc: "scopul învăţământului istoric este îmbogăţirea cunoştinţelor despre umanitate şi despre sine în umanitate, prin cunoaştere tuturor lucrurilor pe care le-au făcut oamenii totdeauna. Este o îmbogăţire, o întregire şi o înălţare a vieţii fiecăruia”. Adăugăm şi faptul că se poate constata la cei mai mulţi elevi un interes real pentru Istorie – la clasa a V-a curiozitatea şi entuziasmul sunt explicit manifeste -, mai ales că noile tehnologii informaţionale permit accesul la o diversitate de mijloace şi de resurse istorice.
Din cele expuse succint mai sus, respingem toate cele 3 variante de plan-cadru şi solicităm elaborarea unei noi variante, care să cuprindă câte două ore la disciplina Istorie, în trunchiul comun, desigur pentru fiecare an de studiu. În condiţiile în care disciplina Istorie, prin menirea sa intrinsecă, are un puternic rol formativ şi contribuie în măsură definitorie la însuşirea de către elevi a acelor competenţe care să-i transforme în viitori cetăţeni activi, implicaţi în apărarea democraţiei, a statului de drept şi în exprimarea drepturilor fundamentale ale omului, se impune reglementat statutul disciplinelor socio-umane de la nivelul ariei curriculare „Om şi Societate”, într-un mod cumva diferit faţă de cel propus în variantele de plan-cadru. Raportându-ne doar la clasa a VI-a, unde se va preda Educaţie interculturalăşi la clasa a VII-a, unde se va preda, Educaţie pentru cetăţenie democratică, aceste discipline vor cuprinde teme care au până la urmă un caracter recurent, căci profesorul de istorie le abordează la disciplina sa aproape în fiecare activitate la clasă. Apoi, deşi este cel mai indicat prin pregătirea ştiinţifică şi pedagogică, profesorul de istorie nu este cel menţionat în mod explicit pentru a preda aceste discipline, fapt care până la urmă este tot în defavoarea beneficiarilor educaţiei.
Cu certitudine, condiţia sine qua-non pentru reformarea celorlalte documente curriculare este ca planul-cadru să asigure fundaţia necesară unui proiect de anvergură. De aceea, rămân numeroase probleme deschise, printre care: Asigură planul-cadru posibilitatea predării interdisciplinare, la nivelul fiecărei arii curriculare? Cum se vor studia temele modulare, care să îmbine cunoştinţe chiar cu caracter transdisciplinar? Facilitează planurile-cadru desfăşurarea armonioasă a conţinuturilor din programele şcolare şi, la fel de important, asigură transferul cunoştinţelor de la un ciclul de învăţământ la altul?
Iată de ce, dezbaterea, abia acum, poate începe cu adevărat…
Gelu Iutiş este lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“
