Maria Munteanca

– Ce-ai făcut, fa, atâţia? N-ai cui să laşi averea?

Ei, vai de capul lor, n-aveau nici de unele. Stăteau vreo paişpe într-o odăiţă, că nici nu ştiu unde încăpeau. Vara mai zic, mai dormeau pe afară, dar iarna? Cum, Doamne, stăteau? Avea o vorbă bunica mea: cică ţiganii, dacă nu-s paişpe-cinşpe în odaie, nu se simt bine, se simt părăsiţi. Şi mai venea şi Costică Munteanu beat mort peste ei. Era muncitor, ţiganul, ce-i drept, dar şi beţiv. Bea tot ce câştiga cu munca. Rar dacă mai reuşea Lelea, mă-sa, să scoată ceva bani de la el. Mariţa, săraca, nici nu îndrăznea să se apropie de bărbatu-său.

Mariţa era o femeie tare de treabă, cuminte şi zâmbăreaţă. Toată ziua zâmbea. Şi, să mă întorc, Mariţa îi răspunde Ilenei:

– Păi, zice, dacă aşa a vrut Dumnezeu!

– Ei, „aşa a vrut Dumnezeu”! O vinit noaptea Dumnezeu şi s-o suit pe tine, a?

Costică Munteanu muncea pe la oameni, făcea chirpici, că era haidău tare. Avea şi-o tobă, o bătea pe la nunţi şi cumătrii, până ce s-o spart toba şi-o aruncat-o. Pe vremea ceea, cu toba lui Costică, cu acordeonul lui Dumitru, iar dacă mai era şi-o vioară era prea de ajuns, se petrecea, frate, până dimineaţa.

Şi venea ţiganul beat acasă şi-o bătea pe Mariţa. I se părea lui că, vezi Doamne, nu mai scapă de necazuri şi nevoi din cauză că Mariţa i-o făcut doişpe plozi. Azi aşa, mâine aşa, până ce, săraca, fugea de acasă la mă-sa peste deal, la Goroni. Costică se ducea după ea – cu rugăminţi, cu amăgeli – şi se întorcea Mariţa acasă. După o vreme iar o bătea şi iar pleca Mariţa. Aşa s-a întâmplat de câteva ori, până ce, ultima dată, Mariţa a zis că nu se mai întoarce orice ar fi. El s-o dus la Goroni, la părinţii ei, era seara târziu, şi-o chemat-o la poartă, că, cică, să vorbească pentru ultima oară. Ea, săraca, n-o vrut să iasă. Frica care intrase în sufletul ei îi spunea că nu trebuie să iasă. Dar mamă-sa, înmuiată de glasul lui ugilit şi de faptul că tremura de frig la poartă, i-a zis Mariţei:

– Mai du-te o dată, Mariţă, spune-i că nu se mai poate şi gata.

Şi Mariţa s-o încrezut în mă-sa. Ş-o tras peste cămaşă un cojoc flendurit de-al lui taică-său şi-o ieşit la poartă. Şi tot strângea cojocul ceala la piept.

Costică avea un cuţit ascuns în mâneca hainei. Îl luase de acasă.

– Hai, vină ici-şa, i-o zis Costică. Să ne auzim.

Că era iarnă, bătea vântul şi viscolea. Ea s-o apropiat, fără să ştie ce negură-i în sufletul lui, că ce-i în sufletul omului nu se vede. Atuncea el o scos cuţitul şi zvânc! i l-o băgat în piept, drept în inimă.

– Ha! o făcut Mariţa. Pe loc o murit.

Mare jale o fost! Era un suflet aşa bun! Noi am fost în aceeaşi clasă la Goroni, când eram mititele. Parc-o văd: slabă ca un ţâr, cu cozi împletite şi cu ochi verzi. Când te vedea, râdea cu toată faţa, cu ochii ceia verzi, bucuroasă că te vede. Aşa era ea: fără picătură de venin în suflet.

Pe Costică l-o luat la puşcărie. Copiii, vai de capul lor, numai ei ştiu cum o crescut. Lelea cea bătrână, mama lu’ Costică, s-o ocupat de ei. Cât putea şi ea. Lelea se ducea şi la puşcărie la el. Pe urmă o murit, n-o mai apucat să-l vadă liber.

Costică o venit după vreo doişpe ani. Copiii erau mari acuma şi nu l-o mai primit acasă. Atuncea s-o luat c-o ţigancă din Chicirea. O fost odată la noi şi-o cumpărat vin. Şi i-am spus ţigăncii celea:

– Nu ţi-i frică că te-a omorî şi pe tine?

– E om bătrîn de-acuma. Ce să mai omoare el! Nu mai vrea să taie nici un pui de găină. Eu tai puii acasă.

Iar Costică rânjea cu nasu’ în jos.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist