Caută 
1 MIN
Am urmărit, nu de mult, o discuţie între doi filosofi. Vorbeau despre iubire. Primul, jucând rolul „specialistului”, susţinea că numai omul superior, inteligent şi rafinat este capabil de un atare sentiment (având privilegiul conştiinţeifaptului că iubeşte), în timp ce insul needucat, primitiv, ar fi cu totul inapt să cunoască iubirea în alt fel decât lăsându-se condus de impulsurile propriilor instincte, fără putinţă de cenzurat.
Argumentul contrar, formulat de celălalt opinent, era că emoţiile nu sunt neapărat elitiste, că nu se educă în bibliotecă, prin lectură pedantă şi studiu migălos. „Filtrul” amorului este, aşadar, nici savant, nici livresc. Omul neinstruit ar fi capabil de iubire asemeni celui cultivat, ba poate chiar mai mult. Ceea ce este simplu şi firesc în cazul celui dintâi, devine complicat şi problematic pentru celălalt – de aici şi mulţimea inadecvărilor la care se expune în viaţa de zi cu zi.
În acelaşi mod par a se tranşa lucrurile şi în privinţa fericirii; unii reclamă o pretinsă competenţă în domeniu, oferind reţete de urmat, în timp ce alţii o experimentează direct, nesocotindu-le întru totul. Experţii improvizaţi sunt gata oricând să livreze ghiduri care indică sursa şi traseul fericirii, garantând la termene precise cucerirea piscului mult visat. Nu voi invoca aici părerile lor; cei interesaţi de amănunte au la îndemână Cea mai frumoasă istorie a fericirii (Editura Art, Bucureşti, 2008), scrisă de francezii André Comte-Sponville, Jean Delumeau şi Arlette Frage.
Cum se vede fericirea din perspectiva artelor vizuale? Poate fi „sistematizată” şi convertită în imagini? Care este „locul” acesteia printre celelalte stări sau sentimente omeneşti? Etimologic, termenul invocat vine pe filieră latină; felix, felicis desemnează ceea ce este roditor, favorabil, aducător de noroc. Deşi are aparenţa unei stări excesive, fericirea este asociată mai cu seamă calmului plăcut, bucuriei, mulţumii de sine. În absenţa unei definiţii satisfăcătoare, a fost raportată frecvent la termenii antinomici care ar submina-o. Pictorii renascentişti (Giotto, Hieronymus Bosch) o asociază binelui şi virtuţii, denunţând viciile – surse ale păcatelor şi nefericirii.
Prin extrapolare, locul favorit al fericirii este Paradisul, cu grădinile sale îmbietoare. Drumul spre Cer este suitor, iniţiatic, în trepte, dar efortul merită încercat. O Grădină a Paradisului, pictată în 1410 de Maître de la Haute Valléee du Rhin, are toate atuurile frumuseţii: ierburi verzi şi înalte, flori colorate, pomi roditori (unul al „cunoaşterii”, altul al „vieţii”), păsări cântătoare, suspendate graţios pe ramuri. În interiorul zidurilor fortificate, câteva domniţe acoperite de veşminte elegante se răsfaţă cu îndeletniciri aristocratice; culeg fructe, fac lectură, poartă conversaţii, se desfată cu armoniile sonore ale muzicii divine. Artistul insistă pe dulcea monotonie a plăcerilor spirituale, de care au parte – evident – doar cei virtuoşi.
Dar şi păcătoşii au un „paradis” al lor. În a sa Grădină a deliciilor, Bosch schiţează o replică lumească a Edenului celest, descrisă în culorile păcatului şi ale decadenţei totale. Pictorul zăboveşte cu cinism asupra conduitelor deviante ale semenilor, sugerând astfel că ispitele răului sunt inepuizabile, că scandalul şi monstruosul sunt ingredientele de neocolit ale unei vieţi puse sub semnele risipei şi destinului funest.
Începând cu veacul al XVI-lea, pictorii recurg la soluţia alegoriei. Fericirea este feminină, voluptuoasă, dezbrăcată şi de haine, şi de prejudecăţi. Impunătoare în atitudine, ea beneficiază de protecţia îngerilor, dar este pândită ameninţător de mai toate ipostazele răului. Uneori ia numele Fortunei (Norocului), împărţind cu generozitate din bunurile aflate într-un corn al abundenţei, de care nu se desparte – aşa cum se vede în alegoria lui Dosso Dossi, de la 1530. În lucrarea flamandului Frans Francken cel Tânăr (1615), fericirea e stăpâna lumii, lăsându-se în voia norocoasă a vântului care umflă pânzele unei corăbii imaginare. O Alegorie a fericirii este semnată la 1564 de Agnolo Bronzino; postată fronal, în prim-plan, fericirea ia chipul unei femei viguroase, cu sânii dezgoliţi, ţinând într-o mână Caduceul lui Hermes (asociat prosperităţii şi sănătăţii).
Există şi o ipostază radicală a fericirii, inspirată de literatura mistică… În „Capela Cornaro”, din Basilica Santa Maria della Vittoria (Roma), Gian Lorenzo Bernini sculptează Extazul Sfintei Tereza (1652), fixând momentul în care aceasta moare săgetată de un înger, pentru a cunoaşte postum bucuria întâlnirii şi uniunii cu Dumnezeu. Moartea este o „plăcere dureroasă”, facilitând „nunta” spirituală cu „mirele” mult adorat.
Fericirea nu exclude însă banalitatea şi firescul. O citim pe chipul Odaliscelor lui Boucher, în privirile frumoaselor din Baia turcească a lui Ingres, în ochii Olympiei lui Manet sau în erotismul personajului feminin din Dejunul în iarbă al aceluiaşi. Decorurile pot fi şi ele profane: grădina, parcul, malul unui râu, plajele însorite, copacii înverziţi, umbra acestora – toate menite să încânte simţurile. Fericirea înseamnă şi nostalgia trecutului, dorul lumilor apuse, amintirea paradisului pierdut, dar şi clipa trăită cu intensitate în prezent. Lenea contemplativă, plimbarea fără scop, jocul, dialogul convivial, dansul, beţia, amorul intră într-o economie nescrisă a fericirii, dar surprisă inspirit în lucrările artiştilor.
Aş spune că arta „umanizează” fericirea; o scoate de sub zodia rarităţii sau excepţionalităţii, aducând-o în cotidian şi imediat. Sănătatea, bunăoară, este un indiciu al fericirii; o preţuieşti cum se cuvine, din păcate, doar atunci când îţi lipseşte. În principiu, accesul la fericire nu este restricţionat sau condiţionat în vreun fel. El se face însă nu neapărat prin poarta preţioasă a erudiţiei sau a competenţelor abstracte, ci pe cea de mijloc, medie, „mediocră” a simţului comun – nici vulgar, nici elevat.
Petru Bejan este profesor doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza”
