Memoria Unirii, la Iaşi

Înainte de a deveni un mare, crucial Act politic şi istoric, Unirea Principatelor Dunărene a fost o Idee cu adevărat nobilă şi generoasă, această din urmă calitate fiind probată nu prin vorbe, ci în planul consecinţelor şi realităţilor pragmatice ce au decurs din acel Act fondator al României moderne, tot ce-a urmat confirmându-i o valoare istorică şi politică exemplară, de fapt inspiratoare. Tocmai de aceea, 1859 nu este anul „micii” Uniri, deşi 1918 este cu adevărat al celei Mari. Pare ilogic ce spun? Poate să pară, dar nu este. Sub sceptrul lui Ferdinand Întregitorul, Ardealul şi Banatul, Bucovina şi Basarabia au desăvârşit şi încununat un proces istoric a cărui piatră de temelie se pusese la Iaşi. Unirea Principatelor, Independenţa Regatului, în fine, România Mare sunt treptele în succesiunea cărora s-a împlinit o Idee fecundă, realist-vizionară: iată de ce acel apogeu al Marii Uniri nu are cum să eclipseze/ să diminueze semnificaţia a ceea ce îl precedase şi îl făcuse posibil. Nu „mica” (de ce?), ci Prima Unire, cu nimic mai puţin Mare decât cealaltă.

Am fost, ca şi alţii, împotriva „soluţiei” creării unui partid regional („Partidul Moldovenilor”, vă amintiţi?), dar marginalizarea/ neglijarea/ sacrificarea Moldovei şi a Iaşului este o problemă reală, sursă a unei dureri şi nemulţumiri deloc „închipuite”, situaţie de fapt, pe care nimeni n-o poate ignora şi la care, cu prea puţine excepţii (dar cu atât mai valoroase), au contribuit din plin şi destui politicieni şi „aleşi”, din Iaşi şi din judeţele Moldovei, mai preocupaţi să câştige poziţii cât mai spre vârf în ierarhia partidelor, decât să-şi contrazică/ indispună/ supere şefii bătându-se în Parlament, în Guvern (când mai încăpeau pe acolo şi vreunii, rari, moldoveni vs. olteni, ardeleni, pe lângă dominaţia bucureştenilor. Urmarea acestei moliciuni şi docilităţi? O arată statisticile şomajului şi, răsturnat, cele ale investiţiilor şi veniturilor, cu situarea a ceea ce e prin părţile noastre la polul opus Bucureştiului şi Ilfovului, dar şi Clujului, Timişoarei, Aradului, Oradei. Ba, chiar şi aşa, se mai aud şi nemulţumiri ale ”Vestului” României că trebuie să susţină „Estul” (Vasluiul etc.). Dar cum e cu principiul solidarităţii naţionale? Sau Unirea e bună numai retoric şi festiv, nu şi pragmatic? Autostradă care să lege Iaşul şi Moldova de Ardeal, şi astfel de centrul şi vestul Europei? Promisă mereu, rămâne – tot mereu – pe… hârtie. Invers, stadion scump-„ctitorie” Ponta la Tg. Jiu (după ”modelul” Scorniceşti). Şi nu voia Dragnea autostradă spre Alexandria?

Cam aşa stăm cu acele realităţi ale Unirii noastre, a tuturor românilor (minus Basarabia, Herţa şi Nordul Bucovinei) într-un Stat unitar, de îndată ce e vorba de interese, de alocări de fonduri şi resurse, de, mai ales, „cine-mparte, parte-şi face”. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor multiple şi continui semne de împingere a Moldovei şi Iaşului nu doar către „margine”, ci şi mai rău, de-a dreptul în jos, nu-i trece nimănui prin cap, pe aici, în „uitata” Moldovă, spre cinstea oamenilor ei, vreun gând nesăbuit, de desfacere a ceea ce s-a unit de la 1859 la 1918, dimpotrivă, ni-i dorim alături de noi şi pe cei aflaţi încă în orbita Moscovei, „subteran”, dar şi suprateran, cum se prea vede. Însă „băieţilor” care învârt treburile pe malurile Dâmboviţei, inclusiv docililor plecaţi (cu totul) de la Iaşi, le trebuie spus, repetat apăsat, că partea asta de ţară e deja de mult sătulă de vorbe goale, de toate culorile politice, şi că nu mai au valoare decât faptele. „Aleşii” noştri să se bată pentru Iaşi, pentru Moldova, nu pentru pensiile lor neruşinat de „speciale” şi alte asemenea privilegii de genul „obraznicul„ şi „praznicul”!

Piaţa Unirii şi monumentul acesteia, la doi paşi îndrăgitul Muzeu al Unirii, nu prea departe şi Alma Mater purtând numele lui Cuza, cu statuia lui Kogălniceanu în faţă, spre stradă, sunt mărcile memoriei istorice în Cetate. 24 Ianuarie 2016, la TVR Iaşi (realizator Vasile Arhire) cu istoricii Ioan Iacob, Aurica Ichim şi cu liceanul Vlad Grigorescu, apoi „Bal” la Palat-Muzeul Unirii, a fost realmente o imagine elevată, de ţinută şi densitate de idei, a aceleiaşi indelebile Memorii a Primei Uniri, la Iaşi şi în Moldova (Bârlad, Galaţi). Fie ca nimic să nu păteze niciodată această sacră Memorie vie a Actului politic şi istoric din 1859 şi cei ce ne conduc să fie cei dintâi care, neuitând Trecutul, să respecte meritele acestei părţi a lumii româneşti, nu doar în discursuri şi promisiuni, ci în fapte, decizii, urmări pozitive, vizibile în toate zilele anului!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar