Caută 
1 MIN
E şi treaba mea şi a noastră, a tuturor acelora care (mai) avem memoria autenticului, memoria gustului adevărat: cu cât devenim mai puţini, cu atât mai uşor le va fi producătorilor să vină-n piaţă (generic vorbind) tot mai mult cu tot felul de soiuri mai „productive”, dar mai lipsite de gust.
Pâinea noastră cea de toate zilele
Cunoaşteţi senzaţia de stres de-a avea prea mult de mâncare? De exemplu prea multă pâine, aşa cum mi s-a întâmplat anul trecut, la început de octombrie la Amnaş. Luasem cu mine trei pâini rotunde şi negre de Compan, de jumătate de kil fiecare – asta după ce am pândit o zi cu pâine bine coaptă – în două din trei zile nu-i cazul, din păcate! Apoi au venit sora mea şi cumnatul, aducând şi ei (de la Deva) o pâine albă, feliată (dintr-aceea care, ca mai toate pâinile din comerţ, odată învechită, nu mai are nici un gust – respectiv are gust de paie, dacă vreţi).
Am tras o fugă până la Sibiu. Ori de câte ori vin în ţară, sora mea nu ratează să treacă şi pe la Sibiu, doar şi pentru ea a fost oraşul copilăriei şi al tinereţii, acolo a făcut clasele 9-10, acolo a avut primul ei job, la fabrica de pielărie şi marochinărie „13 Decembrie” (ce-o mai fi însemnat şi data asta pentru comunişti?). Nu ştiu de ce, poate din cauza pâinii albe feliate, poate dintr-o nevoie „genetică” de a merge la sigur, am considerat că n-ar strica să mai cumpăr o pâine – şi am luat ce iau de obicei de la Sibiu: o pâine neagră mică (vorba vine, e de-un kil – există şi de 1,5 şi de 2 kile!) de la Dobrun, pâine care măcar nu devine paie când se învecheşte.
După două zile, sora mea şi cumnatul au tăiat-o din Amnaş, direcţia Germania. Cum nici ei nu (mai) sunt mari mâncători de pâine (pentru că, de, îngraşă!?), am rămas „pe cap” (şi „în cap”…) cu o groază de pâine – pe scurt: am rămas în urmă stresat. Cunoaşteţi genul acesta de stres?
Am stat şi m-am gândit şi una din explicaţiile posibile rezidă mai mult ca sigur în mentalitatea (protestantă?) a saşilor (dar şi a tuturor acelora care au în spate o istorie de trudă pentru fiecare coajă de pâine…) pentru care de-a lungul secolelor s-a cristalizat convingerea (mentalitatea) că este un păcat să arunci pâine (sinonim pentru orice fel de aliment).
În ce mă priveşte, desigur, păcatul acesta nu (mai) are conotaţie religioasă – dar am rămas şi eu cu acest sentiment de vinovăţie ori de câte ori mă văd nevoit să arunc ceva de-ale gurii (dar nu numai…).
Evident că şi pe vremuri se mai strica din mâncare – rar, dar se-ntâmpla, oricât de chibzuită va fi fost mama. Cu deosebirea că pe atunci problema avea oricând o rezolvare: de era vorba de coaja mucegăită de la pâine ori de nişte fructe stricate, totul intra înapoi în circuit – ajungea în găleata pentru porci, la găini ori la câini…
Acum, când sunt la mama, îi mai zic aşa, în glumă, atunci când e şi ea stresată de-o mâncare de care s-a săturat: „Ei, dă-o încolo, dă-o la porci!…”
Moment în care îmi aduc aminte de o anecdotă pe care mi-a povestit-o cândva răposata Mimotante (Ricarda Maria Terschak, 1929-2012), care, în vizită fiind cu nişte oaspeţi din Germania într-un sat săsesc de lângă Sibiu, a ajuns cu aceştia la o săsoaică, rudă de-a maică-sii, parcă. Aceasta a întins numaidecât masa şi i-a servit pe oaspeţi cu nu mai ştiu ce ciorbă săsească, invitându-i pe musafiri să mănânce liniştiţi, „altfel oricum o dăm la porci”…
Cu ani în urmă, pe când trăiam la Tübingen, am scos şi o vorbă vizavi de mâncarea stricată (pornind de la ideea de mâncare ce nu-ţi place): „Noi nu aruncăm nimic din ce nu-i stricat! Întâi aşteptăm să se strice, apoi aruncăm!” Cam acesta mi-e „motto”-ul şi în ziua de azi, ori de câte ori nu mă lasă sufletul, inima, mentalitatea să arunc ceva de mâncare încă bun, dar de care m-am cam săturat.
Memoria autenticului
În altă ordine de idei, dar strâns legat de mâncare, iată ce mi-a fost dat să trăiesc chiar în ziua în care am pornit-o din nou spre Amnaş. M-am dus eu în Piaţa Alexandru ca să cumpăr una alta, să ştiu că am ce-mi trebuie şi că nu depind de descinderea la Sibiu pentru a mă aproviziona (ori de magazinul din sat – care, desigur, are preţuri pe măsura distanţei faţă de oraş!). Printre altele, după o experienţă neplăcută cu nişte ardei graşi dintr-ăia de-un galben pal (turceşti? olandezi? româneşti doar prin faptul că soiul e cultivat şi prin serele autohtone?), am umblat prin toată piaţa în căutarea ardeilor adevăraţi, româneşti. Şi-am găsit la o tarabă improvizată, într-o lădiţă (de care era prins un carton pe care scria „Ardei de grădină”) am văzut, în sfârşit, ardeiul acela de-un verde intens şi inconfundabil: ăştia-s, mi-am zis, şi m-am aşezat la rând. Cât am stat, s-a oprit o duduie mai în vârstă (bătea spre 60 de ani) şi văzând cum îmi alegeam nişte ardei aşa, mai potriviţi, a luat şi ea unul, s-a uitat lung la el, apoi l-a pus înapoi murmurând „cam verzi!”
Poftim? Nu-mi venea să-mi cred urechilor! „Dar astea-s alea adevărate, aşa trebuie să fie…”, am dat să-i spun, dar duduia o luase deja din loc.
Şi iar am avut subiect de meditaţie: cum e posibil ca o femeie trecută bine de 50 de ani să nu recunoască un ardei adevărat, să creadă că verdele acestuia e semn de „crud”, „necopt”? Doar n-a crescut cu ardeii ăia graşi (dar adesea cam inconsistenţi…) de-un galben pal (soi turcesc, olandez?, naiba ştie) şi defel la fel de gustoşi ca ardeii româneşti! Cum, când, de ce şi-a pierdut memoria autenticului? Treaba ei, desigur.
Dar e şi treaba mea şi a noastră, a tuturor acelora care (mai) avem memoria autenticului, memoria gustului adevărat: cu cât devenim mai puţini, cu atât mai uşor le va fi producătorilor să vină-n piaţă (generic vorbind) tot mai mult cu tot felul de soiuri mai „productive”, dar mai lipsite de gust. Iată altă sursă de stres psihic: că va veni o zi în care n-o să mai găseşti nimic cu adevărat crescut natural, pe câmp sau în grădină, expus intemperiilor (citeşte: riscurilor), dar autentic, gustos. Fericiţi vor fi aceia care n-o să mai aibă nici un fel de memorie a autenticului, nu?
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
