Mici victorii într-un război total

Cele mai negre bănuieli despre guvernarea PDL din 2009-2012 (autoproclamat o perioadă drept partid „apărător al statului de drept”) încep să prindă o formă consistentă odată cu anchetele DNA în dosarele Elenei Udrea. 10% era comisionul în schimbul căruia Ministerul Dezvoltării făcea plăţile către firme pentru lucrări contractate. Este mult? Unii spun că nu, în comparaţie cu dijmuirea contractelor de stat impusă pe vremea lui Adrian Năstase sau Călin Popescu Tăriceanu ori ceea ce se practică în timpul lui Victor Ponta. Însă este criminal în raport cu regimul dur de austeritate pe care Executivul PDL îl impusese populaţiei: 25% tăieri de salarii, creşteri de TVA şi multe altele. Aşa cum arată DNA, scoaterea ţării din criză prin macrostabilizare s-a făcut cu nişte costuri suplimentare din bugetul de stat drenate către finanţarea ilegală a partidului de guvernământ şi a campaniei prezidenţiale din 2009.

Vânătoarea DNA este spectaculoasă pe termen scurt, dar contraproductivă pe termen lung. Cum spargem aceste pepiniere ale corupţiei? Cum oprim alimentarea conturilor băncilor tip HSBC, unde sute de români şi-au ascuns averi de miliarde de euro, precum arată scandalul „Swissleaks”? Jocul de-a hoţii şi vardiştii nu aduce nici dezvoltare, nici mai multă democraţie. Pe locul ars de instituţiile de forţă ale statului nu apar nici ONG-uri puternice, nici societatea civilă nu înfloreşte. În România funcţionează instituţia DNA-SRI, dar condiţiile fundamentale pentru generarea corupţiei rămân neschimbate. Foarte puţini demnitari au motive să reziste tentaţiei. Două-trei nivele sub ceea ce se află la vârfurile partidelor au trebuit să se formeze şi să avanseze în cultura „Lasă vrăjeala, scoate banii” (Gheorghe Ştefan în „dialog” cu Theodor Paleologu), să interiorizeze sistemul de şpăgi, contracte, contribuţii pentru a fi admişi la anumite nivele de decizie şi să avanseze în ierarhie. Contraselecţia din partide, batjocorirea normelor de integritate, nerespectarea conflictelor de interese sunt atât de profunde încât valurile doi-trei vor ocupa pe negândite locul celor arestaţi de DNA, perpetuând practicile. Şi nu se întrevede momentul reformării sincere şi majore a marilor partide. 

Un alt temei pentru amploarea corupţiei sunt costurile imense de finanţare a funcţionării partidelor politice. La nivelul actual de cotizaţii şi fonduri bugetare alocate, marile partide ar reuşi să cumpere de abia unul-două bannere în marile oraşe şi să apară la TV câteva minute într-o lună de campanie electorală. Restul nu pot fi decât finanţări ilegale venite de la firme şi persoane care aşteaptă funcţii sau contracte privilegiate. Ca să-şi recupereze „investiţiile”, persoanele recurg la şpăgi, iar firmele perturbă mediul concurenţial real prin contracte obţinute preferenţial. În partide, cei care reuşesc să demonstreze că pot direcţiona sistemul de contracte şi spăgi în interesul „comun”, al finanţării patidului, îşi consolidează poziţia, se „baronizează”. Una dintre cheile problemei este scăderea costurile campaniilor (interzicerea bannerelor costisitoare, afişaj gratuit, îngăduit doar la panouri publice; timpi gratuiţi de publicitate electorală la TV etc.) pe lângă o verificare reală a fondurilor de campanie.

Mai trebuie să renunţăm la populismul salariilor mici pentru demnitari. Da, sună revoltător pentru milioane de români plătiţi cu salariul minim pe economie, dar idealul sacrificiului personal în interesul ţării nu funcţionează. Nu e ca şi cum le-am da salarii prea mari, pentru că oricum au ei grijă să fure cât trebuie, ci să le dăm motive celor competenţi să fie atraşi în exerciţiul funcţiunilor publice, iar celor intraţi să nu le pară rău că ajung miniştri cu o mie de euro pe lună şi să se apuce de furat. Să nu le mai dăm motive să fie tentaţi, extrem de tentaţi. Oricum, la ce tunuri pot da bugetelor publice un ministru sau un primar, este greu de crezut că salariile generoase se vor apropia cumva de costurile pagubelor corupţiei pe care o suportăm ulterior.

În ciuda succeselor DNA, perspectiva ca România să nu eşueze precum Ucraina sau ca Republica Moldova este încă departe. Pe lângă reforme şi decapitări ale caracatiţei mai este nevoie de timp. Dar mai este suficient timp pentru curăţenie şi întărirea statului de drept? Răgazul istoriei este aparent generos. În realitate, uitându-ne la ce se întâmplă în jurul României, clipele trec mai rapid ca niciodată.