Mihai Taraşi – sinestezie şi erotism

Publicat în 1969, sub semnătura lui Paul Neagu (unul din artiştii români de mare notorietate în Occident), Manifestul pentru arta palpabilă decreta sentenţios cum că în vremurile noastre „ochiul este istovit, pervertit şi superficial”. Cultura ochiului ar fi „degenerată, degradată, desuetă, sedusă de fotografie, film, televiziune…”. Organul vederii – credea sculptorul stabilit ulterior în Anglia – îşi pierde treptat posibilitatea de a propune răspunsuri estetice, fiind surclasat de celelalte simţuri. Dacă vrea să supravieţuiască, arta ar trebui să abandoneze estetica vizuală, îndreptându-se spre o alta, „funcţională şi compactă, ce foloseşte simţuri încă proaspete, pure”. Alternativa propusă de noul program? „O artă publică, palpabilă, în care toate simţurile – văz, pipăit, miros, gust – se completează şi se devorează unele pe altele, astfel încât obiectul să fie posedat multiplu”. Un atare manifest reflecta, în fapt, nemulţumirea comună a esteticienilor şi artiştilor faţă de uniformizarea codurilor expresive, însoţită de rigidizarea modurilor de percepţie, devenite previzibile, stereotipe şi distante. Tocmai în acest context au apărut esteticile „multimodale”, încurajând proiecte artistice care se eschivează tiparelor receptive obişnuite, solicitând asediul „sinestezic” al publicului, angajarea lui pluri-senzorială.

Plastica „erotofilă” a oferit – şi oferă încă – nenumărate modalităţi de reprezentare. Pentru majoritatea artiştilor mobilizaţi în această direcţie, etalarea corpului nud a fost sursa privilegiată. O cu totul altă perspectivă asupra imaginarului erotic sugerează pictorul Mihai Taraşi, autorul unei expoziţii inedite, găzduită de curând la Galeriile Alfa, din Bacău. Pentru artistul ieşean, erotismul nu este neapărat o problemă de vizibilitate corporală, cât una de imaginaţie, participare senzitivă şi entuziasm afectiv. Cum poate fi sustras privitorul unui tablou din rutina şi inerţia contemplaţiei? Prin soluţii grafice şi picturale care să-i reţină consistent atenţia: repetiţia şi multiplicarea aceloraşi motive, dozaj cromatic adecvat, „tensionarea” vizuală a structurii de ansamblu şi activarea „simţurilor de contact” (pipăitul, gustul, mirosul). Într-o asemenea „deschidere” comprehensivă, ochiul îşi poate spori posibilităţile, devenind tactil (haptic), în timp ce nasul va… adulmeca selectiv indiciile olfactive diseminate cu premeditare.

Dintre lucrările expuse de Mihai Taraşi la Bacău, două (constând în câte cinci tripticuri, adică 15 panouri de fiecare) se intitulează Povestea lu’Danae în multe paravane. Una vorbeşte despre „dragostea la prima vedere”, cealaltă despre „seducţie” sau despre felul în care „se dansează dansul dragostei”. O Danae postmodernă, cuminte, îmbrăcată decent este surprinsă de autor în ipostaze statice şi dinamice. Prezenţa-i simplă, cochetăria discretă, naturaleţea posturii, jocul imprevizibil al picioarelor „fură” privirea şi o atrage irezistibil. Surprinsă din spate, urcând treptele unei scări, Danae îşi etalează inocent gambele elegante. Fascinaţia sporeşte cu fiecare treaptă escaladată, cu fiecare pliere sau repliere a fustei. Promisiunea unei perspective mai bune asupra a „ceea ce nu se vede” întreţine, deopotrivă, suspansul şi interesul. Mulajul formelor acoperite de veşminte, coregrafia spontană a picioarelor care îşi caută un nou punct de sprijin potenţează misterul şi întreţin speranţa unei vizibilităţi sporite. Doar ajunsă pe treapta de sus, Danae intră generos în raza privirii, oferind curiosului din umbră satisfacţii nesperate, ca şi cum ar poseda-o „din ochi”.  

În cel de-al doilea set de lucrări, femeia este surprinsă frontal, stând pe un scaun. Privitorul îi explorează stăruitor fiecare parte a corpului. Alăturate, depărtate sau încrucişate, picioarele frumoasei suscită imaginaţia, într-un balet al ascunderilor deliberate şi al graţioaselor „dezvăluiri”. Înaintând sistematic, ploaia „aurită” sub care se ascunde zeul o acoperă în cele din urmă pe Danae – semn că perseverentul înamorat şi-a dansat triumfător „dansul dragostei”.

O a treia piesă din expoziţie primise un titlu mai puţin obişnuit: Dimineaţa, în pat, era doar o urmă parfumată. Patul îngrijit, se ştie, poate fi simbol al ordinii domestice, al pudorii şi castităţii. Răvăşit însă, devine semn al iubirii pasionale, tumultuoase. Realizat în alb, din colaj textil, „patul” lui Mihai Taraşi desenează „urmele” corpurilor care tocmai l-au abandonat, după – cel puţin aşa sugerează pliurile contorsionate ale cearceafului – o febrilă noapte de amor. Privitorul îşi activează şi de această dată fantezia, încercând să refacă scenariul întâmplării de alcov consumate anterior. Sustrase din imagine, corpurile sunt „portretizate” prin substituţi. Vizibile sunt doar semnele modelate pe suprafaţa pânzei; perceptibil – parfumul degajat de cutele acesteia. Ochiul înregistrează evidenţele; nasul, în schimb, adulmecă „aura” frumos mirositoare a îndrăgostiţilor absenţi.

Un „apofatism” secularizat îl îndeamnă pe Mihai Taraşi să mascheze în primă instanţă stimulii vizuali licenţioşi, pentru ca mai apoi să evacueze însuşi corpul provocator din „bătaia” privirii. Esenţa erotismului, aşadar, nu trebuie căutată nici în exhibarea „fără perdea” a formelor anatomice, nici în ostentaţia reprezentării. Importă, înainte de toate, ce şi cumprivim. Iată, în rezumat, lecţia de pictură a unuia dintre artiştii cei mai expresivi ai momentului.