Mihai Ursachi – 75

Personalitate proeminentă şi inconfundabilă în viaţa culturală a „cetăţii scufundate” şi în memoria postumă a oamenilor acesteia, Mihai Ursachi, născutul în 1941 (ca şi Cezar Ivănescu, 6 august, ceea ce face din 2016, la Iaşi, un An al poeţilor) merita, fără îndoială, ba chiar cu mai mare fast şi, mai cu seamă, cu o mai bună mediatizare, o astfel de recunoaştere comunitară şi instituţională (de breaslă), într-un oraş ca Iaşul, care îşi justifică pe deplin aureola de spaţiu generos şi stimulativ deschis Poeziei, facerii (poiein)/ creaţiei ei, ca şi receptării, dovadă atâtea legături, în timp ale Urbei noastre cu nume de prim-plan din Istoria liricii româneşti, de la Alecsandri şi Eminescu, până la cei de azi.

Secvenţializată de „acolade” introductive şi tranzitorii ale amfitrionului-mediator Adi Cristi, manifestarea s-a deschis, firesc, cu poeme selectate şi interpretate de tinerii actori Laura Bilic şi Cosmin Panaite, urmaţi, ceva mai târziu, şi de colegul lor Cătălin Ştefan Mândru şi de scriitorul-actor şi profesor Constantin Popa. S-a pornit, aşadar, cum nu se poate mai îndreptăţit, de la cuvântul Poetului, într-un gest de emblematică reverenţă în faţa şi pe calea a ceea ce, iată, îi supravieţuieşte omului pieritor, scrisul său mereu viu, încă mai mult vivificat în actul lecturii şi în cel al rostirii paginilor de poezie adevărată, pe care scurgerea timpului nu le îmbătrâneşte, cărora anii şi deceniile, dimpotrivă, le sporesc nobleţea şi preţuirea.

Vorbitorii (Livia Iacob, Ioan Holban, Horia Zilieru, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Liviu Apetroaie şi Nicolae Panaite), ei înşişi scriitori sau critici, au trimis fie la „palimpsestul” în filigran (acolo e, în mare măsură, „enigma” asociată, la debut, „inelului”) al aluziilor autobiografice (de pildă, „Fortul 13”), la corelaţiile personalităţii şi „personajului” (întruniţi în persoana autorului) cu spiritul şi „fizionomia” stilistică ale rostirii lirice ursachiene, la fondul de cultură asimilat nesărăcitor şi la reflexivitatea intertextuală conexă lui, cu o mare fineţe şi subtilitate a nuanţelor în „livrescul” nediscursivizat, ci funambulesc, ironic, ludic, când melifluent, când voit „rupt” şi despodobit, al „Magistrului”, în fine, la inconfundabilele note distinctive ale prezenţei sale şi ale scrisului lui în acea constelaţie-mănunchi de nume proeminente în poezia românească al anilor ‘70, alături de Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru şi alţii încă, o concentrare de individualităţi creatoare de mare forţă şi diversitate, care a făcut unică şi invidiabilă, în toată România, o atare strălucire a liricii ce se scria pe atunci la Iaşi.

M-au interesat, pe linia ideilor evocate fie şi telegrafic mai sus, toţi cei care au vorbit, dar oare de ce nu li s-a făcut Poetului omagiat postum, ca şi lor, confraţilor care i-au evocat prezenţa umană şi i-au definit succint „timbrul” stilistic şi tematic, onoarea de a fi invitat, cu acest prilej, şi o echipă a TVR Iaşi? Cred că trebuie să învăţăm, noi toţi, ieşenii, să dăm ecou mediatic pe măsura valorilor noastre, de „calibru” naţional şi audienţă internaţională, cum e şi cazul lui Mihai Ursachi. Şi nu să rămână totul în vreo astfel de, cel mult, penumbră. Dezbaterea-evocare aniversară postumă a fost onorată, ţin să subliniez, de prezenţa colegei mele la Universitate, clasicistă, Ana Cojan, soţia Poetului, ca şi a primarului Mihai Chirica. La rându-i, scriitorul şi editorul Lucian Vasiliu a anunţat un concurs (de debut poetic) „Mihai Ursachi” şi pictorul Florin Morunne-a oferit, după dezvelirea portretului lui Mihai Ursachi, surpriza şi şansa de a-l putea privi „în ochi” pe autorul „Poemului de purpură”, din Sala „Diotima”, plină de public, peste nevăzutul, dar apăsătorul Mare Hotar.

A, şi nu vreau să închei fără să notez, cu amărăciune, că la Universitate nu era nici măcar un singur exemplar al afişului „Mihai Ursachi – 75”. O fi oare din cauză că UAIC e prea departe de Copou? Sau, de nu e asta, risc să cad la şi mai echivoce ipoteze: poate că amfitrionului-organizator îi plac încă şi mai mult (decât studentele) liceencele de la „G. Ibrăileanu”, de peste drum, venite în frunte cu profesoara lor de română, Cristina Chiprian, ea însăşi autoare de versuri, editate la Junimea. Glumesc, evident, totuşi aş zice că fără umorul ipotezelor mele, ar fi şi mai rău pentru „deschiderea” unor asemenea manifestări către public.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar