Caută 
1 MIN
Extremul Orient n-a fost niciodată – aşa cum am arătat în varii ocazii – un tărâm al păcii şi armoniei. Dimpotrivă, acolo s-au succedat, de-a lungul secolelor, războaie crâncene, de o mare cruzime, aflate, deseori, la limita genocidului sau chiar dincolo de ea. Istoria, mai veche şi mai recentă, a lăsat popoarelor de acolo o moştenire grea care ameninţă, tot mai frecvent în ultima vreme, să ducă la conflicte armate.
Dar ce ne-ar interesa pe noi românii – s-ar putea întreba unii – ce se întâmplă la mii de km de noi? Până prin secolulul al XIX-lea, este adevărat, nu ne-ar fi interesat. Dar azi, în condiţiile globalizării, pe care nimeni nu o mai contestă, în condiţiile în care orice eveniment cât de cât semnificativ petrecut într-un punct al globului poate reverbera în toate părţile acestuia, este absolut necesar să fim atenţi şi să înţelegem tot ce se întâmplă în lume. De aceea nu putem fi indiferenţi la ceea ce se întâmplă – şi, mai ales, la ceea ce se poate întâmpla – în îndepărtata Peninsulă Coreeană. Am mai scris despre Coreea de Nord şi regimul ei comunist, un fel de fosilă stalinist-maoistă. Revin pentru că acolo situaţia se precipită periculos, cel puţin la nivel politic şi diplomatic.
* * *
Orice om cât de cât informat ştie că războiul din Coreea, din punct de vedere juridic, nu s-a încheiat nici azi. Armistiţiul din 1953 nu înseamnă Tratat de Pace. Între cele două Corei există, aşadar, o tensiune permanentă, şicane de-o parte şi de alta, declaraţii belicoase, dar şi dorinţa – mai mult sau mai puţin sinceră – de reunificare.
Situaţia este agravată şi de deosebirea radicală între regimurile politice din cele două ţări: democratic-capitalist în Sud, comunist intransigent în Nord. Americanii au rămas alături de Sud – au şi trupe acolo, China sprijină Nordul. Cei din Nord, având încă de la început în frunte o familie (Kim) devenită dinastie, aplică o politică tipic stalinistă: nu contează bunăstarea poporului, ci forţa militară a ţării, cum zicea şi Stalin. Multe informaţii de la faţa locului ne spun că în RPDC mor oameni de foame, frica este generală, poliţia secretă este pretutindeni, cultul personalităţii conducătorului s-a transformat în religie etc. Mai presus de toate, însă, cea mai mare parte a resurselor naţionale merge spre armată şi înarmare. Faptul că un popor mic şi sărac, oropsit şi terorizat, ar avea ceva mai multe tancuri, mitraliere, tunuri, avioane etc. n-ar însemna mare lucru pentru marii vecini şi, cu atât mai puţin, pentru comunitatea internaţională. Numai că de câţiva ani RPDC depune eforturi disperate să fabrice arma nucleară şi mijloacele de transport la ţintă, respectiv rachete cu rază medie şi lungă de acţiune. A testat deja asemenea rachete, iar luna trecută a efectuat un al treilea test nuclear.
Asta nu mai este o glumă. Pericolul armamentului modern tocmai în asta constă: o ţară mică, dar nervoasă, dacă are arme nucleare, poate crea necazuri la nivel global. De aceea, problema înarmării nucleare a Coreei de Nord preocupă într-un grad crescând atât vecinii (Japonia îndeosebi), cât şi SUA, şi comunitatea internaţională. De aceea ONU şi Consiliul său de Securitate a adoptat, în mai multe rânduri, sancţiuni – economice, diplomatice, financiare – la adresa RPDC. Ultimele, destul de severe, au fost adoptate săptămâna trecută (Rezoluţia 2094). Sunt, în principal, de natură economic-financiară, dar se referă şi la persoane – oficiali ai regimului – cărora li se interzic călătoriile în multe ţări etc. Interdicţia majoră este, însă, cea privind înarmarea nucleară a ţării.
Asprimea sancţiunilor este dovedită de reacţia regimului de la Phenian. Imediat au anulat toate acordurile de neagresiune cu Seulul, au tăiat linia telefonică directă cu Sudul (fusese instalată în 1971) şi au ameninţat, pur şi simplu, cu război – nuclear, în primul rând – Coreea de Sud şi SUA. Oficiosul Rodong Sinmun arată, într-un articol, că trupele din prima linie şi unităţile de rachete sunt pregătite şi aşteaptă ordinul de atac etc. Limbajul folosit este cel cunoscut: vom transforma SUA într-o mare de flăcări, Seulul va fi distrus, imperialiştii vor simţi pe pielea lor mânia sfântă a eroicului popor coreean în frunte cu… etc.
Să privim mai îndeaproape şi cât mai obiectiv chestiunea pentru a vedea cam ce valoare au aceste ameninţări. Desigur, cunoscând raporturile de mărime şi de forţă între potenţialii adversari – mai ales RPDC şi SUA – prima imagine care ne vine în minte este cea a lui Mikey Mouse care-şi umflă muşchii – mai degrabă muşchişorii – în faţa marelui dulău. Este mai degrabă o tactică de intimidare decât o intenţie de a sări, efectiv, la bătaie; mai ales că este convins că dulăul nici nu-şi va pune mintea cu el. Dar poate fi o imagine înşelătoare. Dacă muşchişorii lui Mikey Mouse au în fibra lor măcar câteva bombe nucleare şi rachete care să le transporte, atunci chestiunea devine serioasă. Nu pentru că acestea ar produce nu ştiu ce distrugeri în America, ci pentru că ar crea un conflict ce ar putea da naştere unuia mult mai mare. China, de exemplu, a votat sancţiunile – pentru că nu-i convine să aibă în coastă un nebun cu arme nucleare – dar a declarat, totuşi, că nu va abandona „poporul frate coreean”. Cel mai rău stau Coreea de Sud şi, poate, Japonia. Sunt ţări vecine cu RPDC, duşmănia dintre ele este istorică, iar rachetele purtătoare de moarte nucleară nu trebuie să aibă rază lungă de acţiune pentru a le lovi.
Fără îndoială, tot ceea ce spun eu aici are valoare pur teoretică; în fond, nu cred că RPDC va îndrăzni să înceapă ostilităţile. Războiul psihologic nu a apărut de azi de ieri. Declaraţiile belicoase au tradiţie în politica externă a comuniştilor de la Phenian. Faptul că cele mai recente sunt extrem de agresive denotă că Rezoluţia 2094 de săptămâna trecută i-a afectat profund. Şi ele mai au un rost: să-i facă pe adversari să dea înapoi. Precedente există: ori de câte ori Phenianul ridica tonul şi-i dădea înainte cu înarmarea, SUA sporeau ajutoarele pentru a-l calma. Se pare că de data aceasta s-a atins o limită peste care americanii şi aliaţii lor nu mai vor să treacă. Aşa că Mikey s-ar putea să-şi umfle muşchii de pomană pentru că dulăul poate să-şi piardă răbdarea şi să-i dea o scatoalcă. Numai că – exact ca în desenele animate – este posibil ca Mikey să explodeze şi să afecteze tot ce-i în jurul lui. Eu sper ca cele două părţi să se limiteze doar la declaraţii şi ameninţări fără a apăsa pe trăgaci.
Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi
