Mitul leneşului

"Povestea unui om leneş" a lui Ion Creangă nu este doar o poveste, cine crede asta e naiv, ea e un mit. Este o istorisire a originii şi o descriere a felului în care mulţi oameni, în speţă români, gândesc şi acţionează devenind astfel o matrice repetabilă la infinit fie la nivel universal, fie la nivel local, a spiritului mioritic. Din punctul meu de vedere este una dintre cele mai inspirate scrieri ale marelui autor, nu doar plină de stil fermecător, ci încărcată de filosofie.

Nici nu ştii ce să crezi citind-o. Să îţi fie milă de „bietul” leneş, gândeşti precum cucoana din trăsură, că poate e bolnav, săracul, ar trebui dus la medic. Sau îi condamni pe cei care vor să îl omoare: ce au cu bietul om? Să îl lase să trăiască, aşa leneş cum e, că nu deranjează pe nimeni. Dar nu e aşa, povestitorul, prin gura personajelor, spune clar că omul nu e bolnav şi nu e doar un leneş oarecare, ci, probabil e cel mai leneş om de pe planetă, fapt dovedit în final când a preferat să moară decât să mişte un deget. Iată un motiv în plus să fie considerat personal arhetipal mitologic.

Şi asta nu e totul. Sensul e mai complex. Leneşul nu e doar un om, el reprezintă ceva, pasivitatea locală conservatoare, forţa care trage înapoi, pe când restul satului e forţa progresistă. Şi nu întâmplător această poveste a apărut în spaţiul românesc, ci fiindcă aici are sol hrănitor pentru dezvoltare. Să nu uităm că locul în care ea a fost culeasă şi plasată, era în vecinătatea imperiului Habsburgic, ulterior Austro-Ungar, Bucovina pe atunci, unde influenţa spiritului germanic, în care munca e sfântă, era implementată de zeci de ani buni, iar elementele vechi româneşti, respectiv, cele pasive, erau eliminate din joc pe capete…

Cu cât te îndepărtai de acea zonă „fierbinte”, mai înspre Iaşi, încoace sau Vaslui ori Botoşani, leneşii erau la ei acasă, nu-i deranja nimeni, stăteau cât era ziulica de mare tolăniţi în iarba din mijlocul satului şi nimeni nu le zicea „dă-te mai încolo”. Ba poate că situaţia era tocmai invers pe alocuri, în satele mai mărginaşe şi uitate de lume, de tăvălugul civilizaţiei, respectivii se târau din când în când pe la câte o casă de oameni harnici şi îi sileau pe aceştia la lene cu forţa, în caz contrar aşteptându-i ştreangul, ceea ce s-a şi întâmplat de nenumărate ori.

Şi cum să nu fie mit, dacă îi întâlnim zi de zi acum în secolul 21? Ştiţi care e cea mai mare problemă a tuturor angajatorilor din întreaga noastră ţară? Forţa de muncă. Şi nu pentru că aceasta nu există sau nu e calificată, ci pentru că e plină de mofturi. E prea mult de lucru, sunt prea puţini bani, e prea degradant, ce o să zică vecinii, soţia/ bărbatul, prietenii despre mine? Când mai am eu timp să stau de vorba despre nimic cu cei de pe facebook, dacă trebuie să muncesc 8 ore pe zi plus una cu transportul? Dar, dacă, să zicem accept să prestez, voi primi un salariu de ministru fără să fac nimic? Nu? Ei, aşa nu merge, mulţumesc. Mai aştept…, iar între timp mai beau ceva şi trece timpul…

Statul degeaba e cea mai făină activitate din câte există. Dar, dacă nu este şi nu este nicio soluţie de a evita această molimă, părinţii nu vor să te mai primească acasă pentru că nu mai au cum să te întreţină ori nu mai ai ce să vinzi din casa moştenită de la ei ca să supravieţuieşti, când ţi-ai vândut şi ultima bucată dintre organele pereche ori multiple (rinichi, plămâni, ochi urechi, membre, testicule etc.), când prietena, soţia sau amanta cu care locuieşti nu vrea să te mai primească dacă nu aduci bani în casă, adică atunci când nu mai ai pur şi simplu nicio posibilitate de a o fenta, ei bine, ai, în sfârşit o scuză serioasă pentru a-ţi găsi de lucru.

Însă, odată ce ai găsit, să nu cumva să te simţi bine acolo, să zâmbeşti, să dai vreun semn de slăbiciune, ci să fii scârbit şi sictirit mereu, iar de fiecare dată când termini, în fiecare zi la ora 4 fix, să rupi uşa biroului sau a fabricii şi să o întinzi spre casă, spre canapeaua mult dorită, fără să te uiţi înapoi. Pentru că munca în acest colţ de lume, prin tradiţie, moştenire sfântă, nu este la ea acasă, nu este o motivaţie, un scop de bucurie, de realizare. Este o corvoadă, un chin, un efort în plus, o risipă de timp, o excrescenţă pe trupul vieţii şi al lumii. Ea nu bucură pe nimeni, ci întristează şi stresează toţi românii. E o vrăjitoare, un spirit rău, un duşman. Exact ca WC-ul este considerată un lucru murdar de care nu trebuie să te atingi, de care nu e bine să te îngrijeşti ca să fie curat şi plăcut. E o ruşine să munceşti. O faci pentru că trebuie, altfel te scapi pe tine… de aceea e tot una dacă o faci în fundul grădinii sau la toaleta de la McDonald’s. Iar după ce o termini să nu mai stai o secundă în plus, fugi că din puşcă, nici nu mai tragi apa, îţi bagi picioarele…

Toate muncile sunt degradante, de aceea muncitorul nu sapă groapa pentru canalizare din faţă blocului ca un muncitor veritabil, ci ca un academician care a nimerit în locul greşit. El nu are ce căuta acolo, hainele acelea de pe el sunt un simplu costum, el joacă un rol, să ştiţi, voi trecătorilor. El e mult mai inteligent şi mai capabil decât hainele acelea, doar că încă nu a avut posibilitatea să o demonstreze la „Românii au talent”. Din această cauză, banii pe care îi primeşte (fără să îi merite, pentru că nu munceşte aşa cum ar trebui) sunt injust de insuficienţi şi încearcă să compenseze această lipsă prin furtul de timp. Dar să nu cumva să vină cineva să îi ofere bani în plus pentru o muncă în plus pentru că va refuza vehement: Nu merită, frate!…

Cum să nu fie mit, dacă de la revoluţie încoace, UE ne tot pompează bani nerambursabili să ne dezvoltăm dracului, iar noi avem grad de absorbţie aproape zero? Adică exact ce face leneşul acela din poveste, pardon, mit. Aude că sunt bani gratis şi întreabă: „Dar chiar trebuie să fac un proiect pentru ei, trebuie să mă mişc şi să îmi pun mintea la contribuţie ca să îi obţin? Dacă e pe aşa, atunci, luaţi-vă frumuşel lovelele astea scârboase înapoi, şi vedeţi-vă de civilizaţia voastră opulentă, iar pe mine lăsaţi-mă în durerea şi spiritul meu, adică: „Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”…

Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.

Briscan Zara este scriitor şi publicist