Miturile cetăţii

Camuflate şi reconfigurate, miturile omului arhaic continuă să supravieţuiască sub alte forme în lumea contemporană. Putem, însă, vorbi şi de mituri specifice omului contemporan. Programul festivalului, unde figurează recontextualizări actuale ale mitului prin spectacol, dovedeşte acest lucru.

Analizând obsesiile subconştientului omului contemporan, putem recunoaşte acele mărci ce ne îndreptăţesc să vorbim despre o mitologie a omului contemporan. De exemplu, societatea consumistă şi febra cumpărăturilor (coşul de supermarket în care omul contemporan înghesuie produse de larg consum, echivalentul calului troian, prin proporţii şi consecinţe nefaste – Electra, regia: Mihai Măniuţiu). La acestea se adaugă rochia roşie şi trandafirul roşu: accesul la celebritate, mitul divei, ironizat prin travesti şi demistificat în cadrul aceleiaşi montări (storytellerul din Antigona, Lady Tiresias, scenariul şi regia: Jean-Charles Raymond).

Am identificat în spectacolele din festivalul de la Constanţa diverse mituri arhaice actualizate, adaptate la modernitate şi contemporaneitate, cum ar fi: mitul arhaic al fiinţei primordiale, adaptat într-un spectacol despre periplul plasmodiului prin diverse condiţii ale viului, până la cea de animal – fiinţă istorică, sexuală şi muritoare, la fel ca omul – Eşti un animal, Viskovitz, regia: Tudor Lucanu; mitul ”şobolanului rege”, al minţii universale ce leagă fiinţele vii ale aceleiaşi specii, creând o entitate indestructibilă, capabilă să conducă lumea, în legătură cu alte mituri moderne privind conectarea minţilor umane (Şobolanul rege, regia: Radu Dinulescu); mitul legăturii dintre lumi sau al legăturii dintre dragoste şi moarte (Hades şi Persefona, spectacol interpretat de studenţi).

După cum am văzut, miturile omului contemporan fac parte, de cele mai multe ori, din arhiva universală, soluţiile regizorale adoptate funcţionând ca simboluri: mitul universal al dragostei ce depăşeşte orice obstacol, chiar şi moartea – măştile cu cranii, copacul vieţii din instalaţie de beculeţe viu colorate (Leonce şi Lena, regia: Mihai Măniuţiu); mitul voalului, simbol al purităţii, de aici derivatele acestui mit în Othello (batista, cearşaful din noaptea nunţii), regia: Suren Shahverdyan; mitul discordiei şi contramitul armoniei universale (ActOrchestra, regia: Horia Suru, De ce Hecuba?!, regia: Anca Bradu), de aici vechiul mit despre comunicarea universală între toţi oamenii (Homocordus, o istorie ingenioasă a muzicii rescrisă într-un spectacol de teatru-dans şi teatru instrumental, în acelaşi timp o istorie a instrumentelor de suflat, cu coarde şi cu coarde ciupite, regia: Richard Navarro).

Constanţa a fost prezentă în festival cu cinci producţii de teatru, oferind rescrieri ale miturilor antice prin spectacole indoor şi outdoor. În primul caz, Şobolanul regedupă Matei Vişniec, regia Radu Dinulescu, Teatrul de Stat Constanţa; Hades şi Persefona, producţia Facultăţii de Arte a Universităţii Ovidius Constanţa, excelent susţinută energetic, coregrafic şi muzical, prin tobe – coregrafia: Stela Cocârlea; Uciderea lui Gonzago de Nedialko Iordanov, regia Ion Sapdaru. Ion Sapdaru pune în scenă un text incitant, acţiunea desfăşurându-se dinspre teatrul în teatru din Hamlet, extins până la o construcţie de sine stătătoare, pentru care evenimentele din Hamlet devin simple aluzii pe parcurs; culisele curţii regale sunt ingenios expuse din perspectiva trupei de actori ambulanţi. Lucrat cu mijloace realiste şi naturaliste, hazos, spectacolul se încheie cu o imagine naturalist-grotescă înfiorătoare, tragicomică prin concept, teribilă în ansamblu, cu trimitere la absurdul unor situaţii actuale – actorii mutilaţi, plini de sânge sunt reabilitaţi şi reconvertiţi din duşmani ai regelui în eroi naţionali decoraţi.

Spectacole outdoor ar fi Dionysos, după Bacantele de Euripide, regia: Daniele Salvo, mizând pe asocierea dintre naturalism şi onirism, având la bază un concept regizoral ce actualizează tragedia antică: trăim vremuri de anestezie şi automatism mintal, acţionăm iraţional, nu doar în cotidian, ci înseşi actele noastre fundamentale nu mai au un caracter esenţial, fiind rodul acţiunii în masă. În acest sens, foarte importante sunt scenele de grup cu bacantele exuberante, aflate sub influenţa substanţei bahice, dar şi scena trezirii la luciditate a lui Agave; în rolul lui Dionysos evoluează foarte teatral Marius Bodochi. De asemenea, Metamorfozele iubirii, după Eschil, Sofocle, Euripide şi Aristofan, regia: Liviu Manolache – un spectacol educativ ce etalează scene memorabile cu cinci eroine ale tragediei antice (Electra, Antigona, Medeea, Praxagora şi Hecuba), încercând să reconstituie arhetipuri ale femeii în diverse ipostaze (răzbunătoare şi curajoasă, cu drepturi egale cu cele ale bărbatului, mamă, fiică, soră), cu formaţia muzicală pe scenă şi momente de coregrafie reuşite, cu o estetică deopotrivă clasică, dar şi modernă (grotescul alăturându-se, în momente de comedie, momentelor de tragedie impunătoare, în stil clasic). O mască, asemănătoare celei din spectacolul Legendele Atrizilor, în regia lui Silviu Purcărete, care-a deschis prima ediţie a Serilor de Teatru Antic, face legătura între trecutul şi prezentul festivalului de la Constanţa.

Prezentul aparţine actualizării tragediei, dar şi a comediei antice, revalorificând miturile astfel încât acestea să ajungă să ne spună ceva despre vremurile în care trăim. 

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)