Moderatori şi telespectatori

Moderatorul român – scria, în 2010, Andrei Pleşu – nu moderează, el interoghează, dojeneşte, demonstrează şi condamnă. Tupeist, arţăgos şi atotştiutor, moderatorul prototipic e, de fapt, o oglindă a telespectatorului, aspect probat de indicatorii de audienţă. Miile de oameni care urmăresc, minut de minut, prestaţia unui moderator, se proiectează, vrând-nevrând, în pielea măştii de sticlă cu care se contopesc. Ca şi moderatorul, telespectatorul devine un combatant, iar lupta împotriva dăunătorilor înfieraţi cu mânie zi de zi, seară de seară, se duce mai aprig din fotoliu sau de pe canapea decât se poartă în lumina reflectoarelor din studioul de televiziune. „Ei, bravos! Îmi place! Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte, să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi!”, îi zice, cu sfială şi respect, jupân Dumitrache lui Rică Venturiano, după ce află că junele nu-i un maţe-fripte, ci faimosul publicist – cu prospect de a ajunge ministru – de la „Vocea Patriotului Naţionale”.

Aşa cum mahalagiul din comedia lui Caragiale îmbrăţişează, fără a pricepe o iotă din cele citite, vederile „adânci” ale studintelui care muşcă din ciocoii îmbogăţiţi din sudoarea poporului suveran, tot astfel telespectatorul prezentului se identifică cu sapienţa moderatorului care are un dinte împotriva invitaţilor chemaţi, în direct, la ordalii, întru satisfacţia posesorilor de telecomandă. Acest soi de spectacol medieval al decapitărilor executate în uralele publicului este întreţinut prin scenarii mai bizare decât cel derulat în filmul „Being John Malkovich”.

Există telespectatori care probabil nu pot adormi dacă nu adulmecă sânge. Pentru îmblânzirea acestor prădători cu faţă umană, din cutia fermecată a televizorului răsar, la ceas de crepuscul, showurile de disecare a realităţii. Cobaii acestor vivisecţii sunt, de regulă, notabilităţile (preşedinţi, demnitari, feţe publice). E terifiant să constatăm că eviscerările şi tăieturile analitice operate în carnea faptelor sunt realizate, cu pricepere, de moderatori a căror reputaţie onomastică e pe potriva meşteşugului: ciutac, ‘osmanlâu’, ‘necioplit’, gâde, ‘călău’, urs, rareş ‘spân’ ş.a.

Mai apoi, ne putem gândi la necrofagii noctambuli care aşteaptă cu sufletul la gură clipa în care încep emisiunile cu vipologi. Acestor vietăţi oportuniste nu le place nimic mai mult decât să se hrănească cu resturile altor devoratori de publicitate nocturnă: vedete şi starlete, playboys şi playgirls, în sfârşit, o pleiadă de fiinţe luminiscente, cu destine de poveste. Unii dintre amfitrionii acestor erupţii de divertisment par a fi întrupări ale fantasmelor masei statornice de telespectatori lacomi de picanterii: sibariţi spilcuiţi, sclifosiţi şi superficiali. Pe scurt, acest soi de jurnalism gonzo seamănă foarte bine cu scenariile penibile de filme proaste cu vampiri şi zombi.

Fără a epuiza paleta formatelor de emisiuni de larg consum, pe lângă showurile de disecare a realităţii şi nocturnele devoratorilor de staruri, se cuvine să pomenim şi aşa-numitele programe de satiră, denumite, nu ştiu de ce, emisiuni-pamflet. Pamfletul, nota, în 1925, Tudor Arghezi, este un gen subversiv de scriere prin care se creează un personaj ridicol, născut din contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Pamfletul ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Un pamflet bun e rar ca poezia bună, la îndemâna celor lipsiţi de condei fiind maimuţăreala. A afirma, însă, că unele emisiuni contemporane de miştocăreală sunt maimuţăreli înseamnă a insulta simienii şi decenţa comportamentului pavian. În asemenea producţii, ceea ce poate percepe oricine e retorica inflamată a caftului. Din motive greu de decelat, protagoniştii acestor programe sunt mai mereu înfoiaţi, surescitaţi, gata de ciomăgeală. Doar pelicula de sticlă din ochii camerelor de filmat frânează alonja pumnului înfipt demonstrativ în făţăul telespectatorului. Vorba ceea: dai în mine, dai în fabrici şi uzine! Când începe „meciul”, adrenalina inundă brusc hipocampii privitorilor, şi-şi pierde publicul cumpătul! În acele clipe, indivizi pentru care am băga mâna-n foc că-s paşnici şi civilizaţi se prefac subit în mardeiaşi de talie mondială care nu stau la discuţii. Pentru ei, ca şi pentru wrestlerul de pe ecran, a comunica nu mai înseamnă a delibera, ci a da şi a încasa, aşa că e mai bine să ne lipsim de asemenea dezbateri.

Dacă se acceptă că fidelitatea telespectatorilor faţă de astfel de emisiuni de larg consum e, în esenţă, o încarnare a proiecţiilor pe care privitorul le dezvoltă despre sine şi despre lumea în care el crede că trăieşte, atunci se poate accepta şi că oglinda fermecată a micului ecran rosteşte un adevăr teribil: moderatorul e un alt eu al telespectatorului, el este, ca în romanul lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey, conştiinţa tenebroasă şi înspăimântătoare a unei fiinţe dornice să descopere ce se ascunde dincolo de frumuseţea vrăjită a lumii.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi